Este Dumnezeu bun?

Răspunsul din punct de vedere islamic la problema răului și a suferinței

 

Cu toții am auzit de nenumărate ori: „De ce ni se întâmplă lucruri rele, nouă sau persoanelor dragi nouă?” La urma urmelor, toți am fost afectați într-un fel sau altul de realitățile dure ale vieții. Fiecare dintre noi a întâmpinat o formă de întristare, fie că este vorba de o experiență personală sau am auzit de suferința altor persoane. Poveștile sunt nenumărate.

 

Suferința umană este reală și răspândită pe scară largă, la fel cum și răutatea este o forță în lume. Cum îi facem față?

 

Unii oameni reacționează prin a se supăra pe Dumnezeu, sau negând posibilitatea existenței unui Dumnezeu iubitor în vreme ce există atât de mult rău în lume. Problema acestei reacții este aceea că suferința și răul care ne afectează continuă să ne provoace durere și nu se schimbă cu nimic odată ce îl învinuim pe Dumnezeu, sau negăm existența Lui. Cum ar trebui să reacționăm de fapt?

 

Răspunsul islamului

 

Islamul are un răspuns care ne poate ajuta să facem față durerii într-un mod satisfăcător din punct de vedere

emoțional.

 

Coranul folosește povești și relatări profunde pentru a schimba viziunea noastră despre rău și suferință. Să luăm, de exemplu, povestea profetului Moise și a unui om pe care l-a întâlnit în călătoriile sale, cunoscut drept Khidr:

 

„… Și s-au întors după urmele lor. ~ Și au găsit ei un rob dintre robii Noștri, căruia Noi i-am dăruit îndurare, din partea Noastră, și l-am învățat știință de la Noi. ~ Moise i-a zis: „Pot eu sã te urmez, astfel încât să mă înveți din ceea ce tu ai învățat, ca bună călăuzire?” ~ I-a răspuns: „Dar tu nu vei putea să ai răbdare cu mine! ~ Cum ai putea tu să rabzi ceea ce nu cuprinzi tu cu știința?” ~ I-a răspuns: „Dacă Allah voiește, mă vei afla tu răbdător și nu mă voi împotrivi nici uneia dintre poruncile tale!” ~ Și i-a zis: „Dacă mă urmezi, nu mă întreba despre nici un lucru, câtă vreme nu-ți pomenesc nimic despre el!” ~ Și au purces la drum amândoi. Dar când au urcat pe o corabie, a găurit-o el și atunci i-a zis [Moise]: „Ai găurit-o pentru ca să-i îneci pe oamenii de pe ea? Tu ai săvârșit un lucru foarte rău!” ~ I-a răspuns: „Nu am spus eu că tu nu vei putea răbda împreună cu mine?” ~ A zis: „Nu mă dojeni pentru ceea ce am uitat și nu mă împovăra cu prea mare greutate pentru treaba [asta a] mea!” ~ Și au pornit ei doi mai departe și au mers până ce s-au întâlnit cu un fecior, pe care el l-a ucis. I-a zis atunci [Moise]: „Ai ucis un suflet nevinovat, ce nu a luat nici un suflet! Ai săvârșit un lucru îngrozitor!” ~ I-a răspuns [celălalt]: „Nu ți-am spus eu că nu vei avea răbdare cu mine?” ~ I-a zis: „De te voi mai întreba despre ceva după aceasta, să nu mă mai ții în tovărășia ta! Acum ai dobândit de la mine îngăduința [de a te despărții de mine]!” ~  Și au pornit mai departe până ce au ajuns la neamul unei cetăți, de la care au cerut mâncare, însă aceștia nu au voit să-i ospăteze. Și au găsit în ea un perete ce stătea să se prăbușească, iar el l-a îndreptat. Și [atunci] i-a zis [Moise]: „Dacă ai fi voit, ai fi obținut o plată pentru aceasta!” ~ I-a răspuns [celălalt]: „Aceasta este despărțirea între mine și între tine. Însă eu îți voi vesti tâlcuirea celor pentru care tu nu ai avut răbdare! ~ În ce privește corabia, ea era a unor sărmani care lucrau pe mare și eu am voit să o stric, pentru că venea din urma lor un rege care lua toate corăbiile, cu forța. ~ Cât despre fecior, părinții lui erau drept credincioși și ne-a fost teamă ca el să nu le impună lor nelegiuirea și necredința. ~ Și am voit ca Domnul lor să le dea în schimb un altul mai curat decât el și mai iubitor [față de ei]. ~ În ce privește peretele, el aparținea la doi copii orfani din acest oraș, iar sub el se afla o comoară pentru ei. Tatăl lor a fost un om cuvios și Domnul tău a voit ca atunci când ei vor ajunge la vârsta bărbăției să-și scoată comoara lor [ei înșiși], ca milă de la Domnul tău. Și nu am făcut-o după socotința mea! Aceasta este tâlcuirea celor pentru care nu ai putut să fii cu răbdare!” [Nobilul Coran 18:64-82]

 

Această poveste ne oferă, de asemenea, lecții cheie și perspective spirituale. Prima lecție ne spune că o persoană trebuie să fie umilă pentru a înțelege hotărârea lui Dumnezeu. Conform Coranului, statutul spiritual al lui Moise este foarte înalt, el reprezintă persoana cel mai des menționată în Coran și, cu toate acestea, el îl abordează cu modestie pe Khidr. Moise știa că lui Khidr i-a fost dată înțelepciune prin inspirație divină,  înțelepciune pe care Dumnezeu nu i-o dăduse lui. Moise l-a rugat cu umilință să îl învețe, însă Khidr i-a răspuns punându-i la îndoială abilitatea de a avea răbdare; cu toate acestea, Moise a insistat și a dorit să învețe. A doua lecție constă în necesitatea răbdării pentru a putea face față, din punct de vedere emoțional și psihologic, suferinței și răului din lume. Khidr știa că Moise nu va putea avea răbdare cu el, deoarece el urma să facă lucruri pe care Moise le considera rele. Moise a încercat să fie răbdător, însă a contestat de fiecare dată acțiunile acestui om și și-a exprimat mânia atunci când percepea răul. Cu toate acestea, la sfârșitul relatării, Khidr i-a explicat înțelepciunea divină din spatele acțiunilor sale, după ce a exclamat că Moise nu era capabil să aibă răbdare.

 

O altă lecție este aceea că înțelepciunea lui Dumnezeu este nelimitată și completă, în timp ce noi avem cunoștințe și înțelepciune limitată. Cu alte cuvinte, Dumnezeu deține totalitatea cunoștințelor și înțelepciunii; iar noi avem doar o parte, El are întreaga imagine, iar noi doar un pixel. Noi privim lucrurile din perspectiva unui punct de vedere incomplet. Versetul „Cum ai putea tu să rabzi ceea ce nu cuprinzi tu cu știința?” [Nobilul Coran 18:68] are semnificația că există o înțelepciune divină la care noi nu avem acces. Khidr avea cunoștința înțelepciunii lui Dumnezeu și interesele ascunse pe care Moise nu le putea vedea.

 

Există numeroase exemple în viețile noastre unde ne admitem inferioritatea intelectuală. Ne supunem rațional realităților pe care nu le putem înțelege în mod obișnuit. De exemplu, atunci când vizităm un doctor presupunem că doctorul este o autoritate. Astfel, avem încredere în diagnosticul pus de el. Chiar luăm medicamentele prescrise de acel doctor, fără a avea vreo îndoială.

 

Dumnezeu este Cel Înțelept, numele și atributele Lui sunt perfecte, de unde rezultă faptul că există o înțelepciune în tot ceea ce El face – chiar dacă noi nu știm sau nu înțelegem înțelepciunea respectivă. Mulți dintre noi nu pricepem cum anume funcționează diverse boli, însă doar pentru că nu înțelegem ceva nu putem discredita existența sa.

 

Povestea lui Moise și a lui Khidr tratează, de asemenea, o ipoteza străveche împotriva lui Dumnezeu. Aceasta spune: dacă Dumnezeu este Cel Bun și Atotputernic, nu ar trebui să existe răutate în lume. Din moment ce El este Atotputernic, Dumnezeu ar opri tot răul din lume, însă răul există deci fie Dumnezeu nu este Cel Bun, deoarece el permite ca răul să continue, sau El nu este Atotputernic,  fiindcă El nu poate opri răul.  Acest argument pune într-o poziție dificilă idea de un Dumnezeu Bun și Atotputernic. Cu toate acestea, aceste două calități nu sunt singurele calități ale lui Dumnezeu, El este de asemenea Cel Înțelept și Atotștiutor, și El are acces la rațiuni pe care noi nu le avem, după cum ne este arătat în povestea de mai sus. Această ipoteză funcționează doar dacă Dumnezeu ar fi doar Bun și Atotputernic, însă acest lucru nu este valabil, deoarece Dumnezeu este, de asemenea, Cel Atotștiutor și Înțelept, și astfel problema de mai sus încetează să mai existe.

 

Scopul nostru este adorarea

 

Scopul principal al vieții în Islam nu este a te bucura de un sentimentul tranzitoriu al fericirii; mai degrabă este să obții pacea internă profundă, prin cunoașterea și adorarea lui Dumnezeu. Adorarea este un termen cuprinzător în Islam, orice lucru bun pe care îl facem de dragul lui Dumnezeu reprezintă un act adorare, fie că reflectăm asupra creației, dăruim în scop caritabil, postim, zâmbim, cercetăm remedii medicale sau chiar simplul aspect de a nutri gânduri bune despre Dumnezeu, și a ierta greșelile oamenilor. Toate acestea sunt considerate acte de adorare dacă sunt făcute de dragul lui Dumnezeu.

 

Împlinirea scopului Divin va rezulta în adevărata fericire și bucurie veșnică. Dacă acesta este scopul nostru principal, alte aspecte ale experienței umane sunt trecute pe plan secundar.

 

Gandeste-te la cazul unei persoane care nu a simțit niciodată vreo durere sau suferință, însă tot timpul are parte numai de plăceri. Această persoană, în virtutea stării sale de ușurință, l-a uitat pe Dumnezeu, astfel eșuând să facă ceea ce a fost creat să facă. Comparați această persoană cu cineva care, prin greutățile și durerile pe care le-a trăit a fost condus către Dumnezeu, și și-a îndeplinit scopul său în viață. Din perspectiva tradiției spirituale islamice, cel a cărui suferință l-a condus la Dumnezeu este mai bun decât cel ce nu a suferit niciodată și ale cărui plăceri l-au îndepărtat de Dumnezeu.

 

Viața este un test

 

Dumnezeu ne-a creat de asemenea pentru a ne testa, și parte din acest test este experimentarea unor încercări cu suferință și rău. Trecerea testului înseamnă traiul în casa fericirii eterne, în Paradis. Coranul explică faptul că Dumnezeu a creat viața și moartea: „… ca să vă încerce pe voi, [pentru a vedea] care dintre voi este mai bun întru faptă. Și El este Puternic [și] Iertător [Al-‘Aziz, Al-Ghafur].” [Nobilul Coran 67:2]

 

La un nivel de bază, ateul înțelege greșit scopul existenței noastre pe Pământ. Lumea trebuie să fie o arenă a încercărilor și necazurilor, pentru a supune testului comportamentul nostru și pentru ca noi să ne cultivăm virtute. De exemplu, cum putem să cultivăm răbdare dacă nu experimentăm lucruri care ne testează răbdarea? Cum putem deveni curajoși dacă nu există pericole pentru a fi confruntate? Cum putem fi milostivi dacă nimeni nu ar avea nevoie de milă? Viața fiind un test răspunde acestor întrebări. Avem nevoie de ele pentru a asigura creșterea noastră spirituală și morală. Noi nu ne aflăm aici pentru a fi într-o stare constantă de plăcere; acesta este scopul Paradisului.

 

De ce este viața un test? Din moment ce Dumnezeu este absolut bun, El vrea ca fiecare dintre noi să creadă, ca apoi să experimentăm fericirea eternă alături de El în Paradis. Dumnezeu clarifică că El preferă credința pentru noi toți: „…căci Lui nu-I place necredința robilor Săi.” [Nobilul Coran 39:7]

 

Acest lucru arată clar că Dumnezeu nu vrea ca nimeni să meargă în Iad. Totuși, dacă El ar impune aceasta și ar trimite pe toată lumea în Paradis, aceasta ar fi o încălcare gravă a dreptății; Dumnezeu i-ar trata la fel pe Hitler și pe Iisus (Pacea fie asupra sa). Este nevoie de un mecanism pentru a asigura că oamenii care intră în Paradis merită acest lucru. Acest lucru explică de ce viața este un test. Viața este asemenea unui mecanism pentru a vedea care dintre noi merită fericirea eternă. Ca atare, viața este plină de obstacole, care acționează drept teste ale conduitei noastre. În această privință Islamul ne responsabilizează, deoarece privește suferința, răul, neajunsurile, durerea și problemele ca pe un test.

 

Frumusețea tradiției islamice este aceea că Dumnezeu, care ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, ne împuternicește și ne spune că deținem ceea ce avem nevoie să trecem de aceste încercări: „Allah nu impune nici unui suflet decât ceea ce este în putința lui.” [Nobilul Coran 2:286]

 

Cu toate acestea, dacă nu putem depăși aceste încercări după ce am făcut tot posibilul, Mila și dreptatea lui Dumnezeu ne vor asigura că vom fi recompensați într-un fel, fie în această viață, fie în viața eternă care ne așteaptă.

 

Detașarea de această lume

 

Conform tradiției islamice, Dumnezeu ne-a creat pentru a-L adora și a ne apropia de El. Un principiu fundamental în acest sens este acela că trebuie să ne detașăm de natura temporară a lumii. Această lume este locul limitărilor, suferinței, pierderii, dorințelor, ego-ului,  excesului și răului. Suferința ne arată cât de semnificativă este cu adevărat această viață lumească, facilitând astfel detașarea noastră de ea. Astfel suntem capabili să ne apropiem de Dumnezeu.

 

Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a spus: „Dragostea față de viața acestei lumi este originea tuturor relelor.” Cel mai mare rău, conform Islamului, este negarea existenței, și asocierea de parteneri și egali lui Dumnezeu; prin urmare detașarea de această lume reprezintă un lucru necesar pentru a atinge scopul spiritual ultim al apropierii de Dumnezeu și, ulterior, Paradisul.

 

Coranul clarifică faptul că viața acestei lumi este o plăcere amagitoare: „Să știți că viața aceasta este doar o joacă, o glumă, o podoabă, goana după laudă între voi și după înmulțirea averilor și a copiilor. [Aceasta] este asemenea unei ploi, a cărei vegetație îi încântă pe lucrătorii pământului, dar apoi ea se veștejește și o vezi îngălbenită și apoi se preschimbă în niște fărâme.” [Nobilul Coran 57:20]

 

„Problema” răului și a suferinței nu este o problemă pentru cel credincios, deoarece răul și suferința sunt înțelese ca funcții ale înțelepciunii profunde, perfecțiunea și bunătatea lui Dumnezeu. Învățăturile spirituale ale islamului creează un sens al speranței, răbdării și liniștii. Implicațiile logice ale ateismului sunt redate de faptul că omul se afundă într-o stare a lipsei de speranță și nu are niciun răspuns asupra existenței răului și a suferinței. Această ignoranță se datorează unui egocentrism care îi face să eșueze în abilitățile lor de a vedea lucrurile dintr-o altă perspectivă.