Cunoaște-L pe Dumnezeu, cunoaște binele

Înțelegerea și interiorizarea lor ar trebui să creeze o pasiune imensă pentru conectarea cu El. Atunci când ajungi să-L cunoști pe Cel care te-a creat, nu poți decât să-L adori din iubire. Dumnezeu este sursa oricărui lucru bun, de aceea, adorarea Lui este cel mai mare Bine.

 

„Spune: «Chemați-L Allah sau chemați-L Milostivul, oricum L-ați chema, ale Lui sunt numele cele mai frumoase! Și nu rosti cu glas tare Rugãciunea ta, dar nici nu o rosti în șoaptă, ci caută între acestea [două] o cale!» ~  Spune: «Laudã lui Allah, care nu Și-a luat niciodatã un fiu, care nu are părtaș la stăpânire și nici nu are nevoie de ocrotitor împotriva umilinței!» Și slăvește-L pe El, aducându-I preamărirea cuvenită!”  [Nobilul Coran 17:110-111]

 

Cu adevărat scopul real al vieții noastre este să avem o relație cu Dumnezeu. Relația este una de prietenie, de iubire, recunoștință și supunere, toate aceste concepte sunt acoperite de practica adorării așa cum ne-a învățat profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

 

„Eu nu i-am creat pe djinni și oameni decât  pentru ca ei să Mă adore.” [Nobilul Coran 51:56]

 

Ce urmează?

 

De ce să-L adori pe Dumnezeu

Venerându-L pe Dumnezeu

 

Atunci când suntem martorii dovezilor uimitoare de îndemânare ale unuia dintre eroii noștri din lumea sportului, sau atunci când observăm mari fapte de curaj sau când ascultăm un discurs motivațional – suntem obligați să lăudăm lucrurile la care tocmai am fost martori. Ne ridicăm în picioare. Aplaudăm. Aclamăm. Ne simțim emoționați, inspirați, încurajați, entuziasmați și copleșiți de ceea ce am experimentat. Nu uităm niciodată aceste momente din viața noastră. Gândește-te doar la ultima dată când ai trai un astfel de moment și cum reacția ta de a-ții exprima admirațiia a fost singura reacție justă și necesară.

 

Acum să atragem atenția asupra universului nostru; trăim în acest univers uimitor. Sperăm, iubim, căutăm dreptate și credem în valoarea fundamentală a vieții umane. Gândim, simțim, reflectăm și descoperim. Trăim într-un univers vast, cu miliarde de stele, galaxii și planete. Universul conține ființe simțitoare care au un flux unic de conștientizare. Avem o minte imaterială care interacționează cu lumea fizică. Universul are legi și un aranjament precis care, dacă ar fi diferit, ar fi împiedicat apariția vieții conștiente. Simțim – în adâncul inimii – greșeala răului și dreptatea binelui.

 

În universul nostru, avem animale și insecte, cum ar fi furnicile care pot susține de câteva ori propria lor greutate și semințe care pot germina de la căldura unui foc. Trăim pe o planetă cu mii de limbi străine și milioane de specii. Trăim într-un univers unde mintea umană poate descoperi arme care pot să distrugă Pământul și poate produce idei care pot preveni utilizarea acelor arme. Trăim într-un univers care, dacă unul dintre nenumărații săi atomi este supus fisiunii, poate elibera o cantitate imensă de energie. Trăim pe o planetă care, dacă inimile sunt unite, poate aduce pace lumii.

 

Cu toate acestea, unii dintre noi nu se simt obligați să-i dea lui Dumnezeu – care a creat întregul univers și tot ceea ce este în el – admirația lor; să se ridice în picioare, să-L preamărească și să-L laude. [i] Nu putem arăta mulțumire Creatorului fiecărui moment, fiecărei situații și interacțiuni? Suntem amăgiți, înșelați și neglijenți față de Dumnezeu, Cel care ne-a creat:

„O, omule! Ce te-a înșelat pe tine în privința Domnului tău Cel Generos [Al-Karim]?” [Nobilul Coran 82:6]

Dumnezeu este cu adevărat mare, El este Cel mai măreț. Lui i se cuvine dragostea noastră, supunerea și actele de adorare. Dacă încă nu ai înțeles de ce, iată trei motive cheie.

1. Dreptul lui Dumnezeu de a fi adorat este un fapt necesar al existenței Sale

Cel mai bun început este acela de a înțelege cine este Dumnezeu. Dumnezeu prin definiție este Acela care are dreptul la adorare din partea noastră; este un fapt necesar al existenței Sale. Coranul subliniază în mod repetat acest fapt despre Dumnezeu,

„Eu sunt Allah și nu există altă divinitatea în afară de Mine! Așadar, venerează-Mă și împlinește Rugãciunea [As-Salat], pentru pomenirea Mea!” [Nobilul Coran 20:14]

Din moment ce Dumnezeu, prin definiție este singura Ființă a cărui drept este adorarea noastră atunci toate actele noastre de adorare ar trebui direcționate doar către El.

Dumnezeu este Unic, fără parteneri. În tradiția islamică, ni se aduce la cunoștință faptul că El este perfect, în sensul absolut al cuvântului. El posedă toate numele și atributele perfecțiunii absolute. Dumnezeu este descris ca fiind Cel Iubitor și acest lucru înseamnă că iubirea Lui este cea mai perfectă iubire și iubirea Lui este cea mai mare iubire posibilă. Datorită acestor nume și atribute perfecte, Dumnezeu este Cel ce trebuie adorat.

Laudăm mereu oamenii pentru bunătatea, cunoștințele și înțelepciunea lor. Cu toate acestea, bunătatea, cunoștințele și înțelepciunea lui Dumnezeu sunt absolute, fără deficiențe sau defecte. Prin urmare, El este demn de cea mai amplă formă de laudă și preamărirea lui Dumnezeu este o formă de adorare. Dumnezeu este, de asemenea, Singurul care are dreptul la rugile și rugăciunile noastre. El știe cel mai bine care sunt lucrurile bune pentru noi și de asemenea El ne dorește binele. Trebuie să ne rugăm și să cerem ajutorul unei astfel de Ființe cu aceste atribute. Dumnezeu merită adorarea noastră deoarece natura lui Dumnezeu Îl face demn de ea. El este Cel ce poseda numele și atributele perfecțiunii.

Un aspect important cu privire la adorarea lui Dumnezeu este faptul că aceasta reprezinta dreptul Sau, chiar dacă noi nu am fi recipientii niciunui fel de confort. Dacă ar fi să trăim o viață plină de suferințe, Dumnezeu tot trebuie să fie adorat. Adorarea lui Dumnezeu nu depinde de vreun fel de relație de reciprocitate; El ne dă viață și noi Îl adorăm în schimb. Nu înțelege greșit ceea ce este scris aici, Dumnezeu ne copleșește cu multe binecuvântări (așa cum este discutat mai jos); cu toate acestea, El este venerat din cauza a cine este El și nu neapărat din cauza modului în care El decide – prin înțelepciunea Sa nelimitată – să împartă milostivirea Sa.

2. Dumnezeu a creat totul, și El este Cel care îl susține

Dumnezeu a creat totul; El susține încontinuu întreg cosmosul și ne asigură nouă din milostivirea Sa. Coranul repetă adesea acest fapt în multe feluri, lucru ce evocă un sentiment de recunoștință și evlavie în inima ascultătorului și cititorului:

„El este Acela care a creat pentru voi toate câte sunt pe pământ.” [Nobilul Coran 2:29]

„ Îi asociază [Lui lucruri] ce nu creează nimic și care ele [însele] sunt create.”  [Nobilul Coran 7:191]

„O, oameni! Aduceți-vă aminte de îndurarea lui Allah asupra voastră! Oare mai este vreun alt creator afară de Allah care să vă dăruiascã cu cele de trebuință pe voi din cer și de pre pământ? Nu există altă divinitate afarã de El! Cum de puteți voi fi abătuți?” [Nobilul Coran 35:3]

Prin urmare, tot ceea ce folosim în viața noastră de zi cu zi și toate lucrurile esențiale de care avem nevoie pentru a supraviețui, toate se datorează lui Dumnezeu. Rezultă apoi că toată mulțumirea îi aparțin Lui. De vreme ce Dumnezeu a creat tot ceea ce există, El este proprietarul și stăpânul tuturor lucrurilor, inclusiv al nostru. Prin urmare, trebuie să nutrim venerația și recunoștința față de El. Deoarece Dumnezeu este Stăpânul nostru, noi trebuie să fim robii Săi. A nega acest lucru nu înseamnă doar a respinge realitatea, ci reprezintă chiar culmea ingratitudinii, a aroganței și a nemulțumirii.

Din moment ce Dumnezeu ne-a creat, existența noastră depinde doar de El.

„Cum de nu credeți în Allah? Doar ați fost fără viață și El v-a dat viață, apoi vă va face să vă săvârșiți, apoi vă va învia, apoi la El vă veți întoarce.” [Nobilul Coran 2:28]

Noi nu suntem autosuficienți, chiar dacă unii dintre noi se lasă amagiți în a crede contrariul.. Fie că ne ducem viața în lux si huzur, sau în sărăcie și greutăți, într-un final suntem dependenți de Dumnezeu. Nimic din acest univers nu este posibil fără El și orice se întâmplă este din cauza dorinței Lui. Succesul nostru în viață și lucrurile importante pe care le-am obținut se datorează în cele din urmă lui Dumnezeu. El a creat cauzele din univers pe care le folosim pentru a obține succesul, iar dacă El nu dorește succesul nostru, acesta nu se va întâmpla niciodată. Înțelegerea dependenței noastre fundamentale de Dumnezeu ar trebui să evoce un sentiment imens de recunoștință și umilință în inimile noastre. Smerenia și mulțumirea față de Dumnezeu reprezintă o formă de adorare. Una dintre cele mai mari bariere în fața călăuzirii și compasiunii Divine o reprezintă amăgirea sentimentului de autosuficiență, care se bazează în cele din urmă pe orgoliu și aroganță. Coranul demonstrează clar acest aspect:

„Dar nu! Omul întrece măsura, ~ Când se vede el bogat!” [Nobilul Coran 96:6-7]

„Și tăgăduiește răsplata cea frumoasă, ~ Aceluia îi vom ușura Noi [calea] către ceea ce este cel mai greu ~ Și nu-i va fi de nici un folos averea, când el va fi aruncat [în Foc]. ~ Nouă Ne revine călăuzirea.” [Nobilul Coran 92:9-12]

3. Dumnezeu ne oferă nenumărate favoruri

„Și de ați socoti binefacerile lui Allah, nu le-ați putea număra. Dar omul este cu adevărat nelegiuit și necredincios.”  [Nobilul Coran 14:34]

Ar trebui să fim veșnic recunoscători lui Dumnezeu pentru că nu i-am putea mulțumi niciodată pentru binecuvântările Sale. Să luăm de exemplu inima. Inima umană bate de aproximativ 100.000 de ori pe zi, ceea ce înseamnă aproximativ 35.000.000 de bătăi pe an. Dacă ar fi să trăim până la vârsta de 75 de ani, numărul bătăilor inimii ar ajunge la 2.625.000.000. Câți dintre noi chiar au numărat acel număr de bătăi de inimă? Nimeni nu a făcut-o vreodată. Pentru asta, ar însemna să începi să numeri fiecare bătaie a inimii din ziua în care te-ai născut. De asemenea, ar însemna să nu poți trăi o viață normală, întrucât ai număra mereu de fiecare dată când inima ta începe o nouă bătaie. Cu toate acestea, fiecare bătaie a inimii ne este prețioasă. Oricare dintre noi ar sacrifica un munte de aur pentru a ne asigura că inima noastră va funcționa corect pentru a ne menține în viață. Cu toate acestea, uităm și negăm pe Cel care ne-a creat inimile și le permite să funcționeze. Acest exemplu ne obligă să concluzionăm că trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu, iar recunoștința este o formă de adorare. Discuția de mai sus se referă doar la bătăile inimii, deci imaginează-ți recunoștința pe care trebuie să o exprimăm pentru toate celelalte binecuvântări pe care ni le-a oferit Dumnezeu. Din această perspectivă, orice altceva în plus față de bătăile inimii reprezintă un bonus. Dumnezeu ne-a oferit favoruri pe care nu le putem enumera și, dacă le-am putea număra, ar trebui să-I mulțumim chiar și pentru această abilitate.

Concluzia este că adorarea din iubire a lui Dumnezeu și supunerea noastră benevolă față de El reprezintă îndeplinirea scopului existenței noastre.

Cum știm că Dumnezeu există

Starea naturală

Imaginează-ți că într-o seară primești un telefon de la David, unul dintre vechii tăi prieteni din școală care obișnuia să stea lângă tine la orele de știință. Nu ai vorbit cu el de ani buni, cu toate astea, ceea ce îți vine în minte sunt întrebările ciudate pe care obișnuia să ți le adreseze. Deși îl găseai plăcut, nu erai fanul ideilor sale. Classic. Răspunzi cu îndărătnicie. După un schimb scurt de saluturi te invită să iei prânzul cu el. Accepți invitația cu jumătate de gură.

În timpul prânzului te întreabă: „Pot să-ți spun ceva?” îi răspunzi pozitiv iar el începe să rostească ceva ce nu ai mai auzit, „Știi, trecutul – precum ceea ai făcut ieri, anul trecut, toată viața ta de la naștere – nu s-a întâmplat cu adevărat. Este doar o iluzie în capul tău. Întrebarea mea pentru tine este, crezi că există trecutul?”

Ca o persoană rațională, nu ești de acord cu afirmația sa și îi răspunzi, „Ce dovezi ai pentru a demonstra că trecutul nu există?”

Acum derulează conversația și imaginează-ți că pe durata întregului pranz ai încercat să demonstrezi că trecutul este ceva ce s-a întâmplat cu adevărat.

Ce scenariu preferi?

Motivul pentru care preferi primul scenariu este pentru că tu  – ca și restul oamenilor rezonabili din lume – privesc realitatea trecutului ca pe un adevăr de necontestat. Ca și în cazul tuturor adevărurilor de necontestat, dacă cineva le contestă, povara dovezii cade asupra celui ce le-a pus la îndoială.

Acum să aplicăm această regulă unui dialog dintre un ateu și un om care crede în existența lui Dumnezeu..

Un credincios își invită prietenul ateu la cină iar în timpul mesei ateul afirmă: „Știi, Dumnezeu nu există. Nu există nicio dovadă a existenței Sale.” Credinciosul răspunde cu un baraj de argumente diferite ale existenței lui Dumnezeu. Cu toate astea, a adoptat credinciosul strategia corectă?

Înainte să prezentăm motivele pentru a crede în existența lui Dumnezeu, nu ar trebui să cercetăm mai întâi de ce punerea la îndoială a existenței lui Dumnezeu este întrebare implicit asumată? Nu ar trebui să fie „Dumnezeu există?”. Mai degrabă, ar trebui să fie „Ce motive avem pentru a respinge existența Lui?”

Nu mă înțelege greșit. Cred că avem multe argumente bune care susțin credința în Dumnezeu, însă ideea pe care o subliniez aici este că, dacă nu sunt argumente împotriva existenței lui Dumnezeu, atunci poziția rațională implicită este credința în Divinitate. În caz contrar, ar fi echivalent să punem la îndoială realitatea trecutului fără niciun motiv bun pentru a face acest lucru. Din această perspectivă, ateismul este nefiresc.

Adevăruri concrete

Considerăm multe credințe drept adevăruri concrete. Așadar, credința poate fi descrisă implicit naturală sau adevărată. Unele dintre acestea includ:

– Uniformitatea naturii

– Legea cauzei și a efectului

– Realitatea trecutului

– Validitatea raționamentului nostru

– Existența altor minți

– Existența unei lumi externe

Când cineva pune la îndoială aceste adevăruri nu le acceptăm concluziile orbește, ci răspundem, de regulă, spunând: „Ce dovezi ai pentru a le respinge?”.

Aceste adevăruri sunt de necontestat deoarece sunt caracterizate ca fiind:

• Universale: Nu sunt un produs al unei anumite culturi; sunt multi-culturale.
• Neînvățate: Nu se bazează pe transfer de informații. Nu sunt dobândite prin intermediul informațiilor externe introspecției și simțurilor tale. Cu alte cuvinte, nu sunt învățate prin dobândirea de cunoștințe.
• Naturale: Formate prin funcționarea naturală a psihicului uman.
• Intuitive: Cea mai simplă și mai ușoară interpretare a lumii.

 

Dumnezeu: un adevăr de incontestabil

Așa cum credem că trecutul a fost odată prezentul, existența lui Dumnezeu este de asemenea un adevăr de necontestat. Ceea ce se înțelege prin „Dumnezeu” aici este conceptul de bază al unui creator, al unei cauze sau design personal non-uman. Nu se referă la o concepție religioasă anume a unei zeități sau a lui Dumnezeu. Discuția următoare explică de ce credința în această idee de bază de Dumnezeu este universală, nevăzută, naturală și intuitivă.

Universală

Ideea fundamentală de bază a unui creator sau o cauză supranaturală a universului este interculturală. Nu depinde de cultură, ci o transcende, ca și credința în existența cauzei și a efectului, și existența altor minți. De exemplu, ideea că ceilalți oameni au minți există în toate culturile, o credință deținută de majoritatea oamenilor raționali. Existența lui Dumnezeu sau a unei cauze supranaturale reprezintă o credință universal deținută și nu este produsul unei culturi specifice. Diferite concepții despre Dumnezeu sunt deținute de diverse culturi, dar aceasta nu anulează ideea de bază a unui creator sau a unei cauze personale non-umane.

În ciuda numărului de atei din lume, credința în Dumnezeu este universală. O credință universală nu înseamnă că fiecare persoană de pe planetă trebuie să creadă în ea. O aprobare unanimă interculturală este o dovadă suficientă pentru a justifica afirmația că oamenii îndeobște cred în existența lui Dumnezeu. Evident, există mai mulți credincioși decât atei în lume și acesta lucru este valabil de când lumea.

Neînvățată

Adevărurile incontestabile nu trebuie să fie predate sau învățate. De exemplu, pentru mine ca să știu ce sunt spaghetele am nevoie de informații despre bucătăria din vest și cultura italiană. Nu pot să știu ce sunt spaghetele doar prin reflectarea asupra lor. În schimb nu ai nevoie de nici o informație, și nici de cultură sau educație, pentru a ști că există un creator al lucrurilor. Acesta este motivul pentru care sociologii și antropologii susțin că dacă copiii ateilor ar fi izolați pe o insulă pustie, ei ar ajunge să creadă că ceva a creat insula respectivă. Înțelegerea noastră despre Dumnezeu poate să difere, dar credința de bază într-o cauză sau creator se bazează pe propriile noastre reflecții.

Unii atei exclamă: „A crede în Dumnezeu nu este cu nimic diferit de a crede în monstrul spaghetelor.” Această obiecție este evident falsă. Adevărurile incontestabile nu necesită informație externă. Ideea că monștrii există sau chiar că spaghetele există necesită transfer de informații. Nimeni nu dobândește cunoștințe despre monștri sau spaghete prin propria intuiție sau introspecție. Prin urmare, monstrul spaghetelor nu este un adevăr incontestabil; deci, comparația cu Dumnezeu nu poate fi făcută.

Naturală

Credința într-un fel de design supranatural se bazează pe funcționalitatea naturală a psihicului uman. Conceptul evidenței concrete a lui Dumnezeu a fost un subiect de discuție al învățaților în tradiția intelectuală Islamică. Clasicul învățat Ibn Taymiyyah a explicat că „afirmația unui Creator este ferm înrădăcinată în inimile tuturor oamenilor…ea face parte din necesitățile ce definesc creația lor…” La fel ca și poziția islamică, numeroase cercetări în diverse domenii susțin concluzia că suntem meniți să vedem lumea ca fiind creată și proiectată.

Dovada psihologică

Academiciana Olivera Petrovich a condus cercetări cu privire la originile lucrurilor naturale – cum ar fi plantele și animalele – și a aflat că numărul de prescolari de părere că Dumnezeu le-a creat era de până la 7 ori mai mare decât cel al adulților. În interviurile sale populare Petrovich concluzionează că a crede într-un Dumnezeu non antropomorfic pare a fi un lucru natural, și că ateismul este o poziție cognitivă dobândită.

Dovada sociologică și antropologică

Cercetarea profesorului Justin Barrett din cartea sa Născuți credincioși: știința credinței religioase a copiilor a analizat comportamentul și afirmațiile copiilor. El a ajuns la concluzia conform careia copiii credeau în ceea ce el numește „religie naturală”. Aceasta este ideea că există o Ființă personală care a creat întregul univers. Acea Ființa nu poate fi umană – trebuie să fie divină, supranaturală:

„Cercetările științifice despre mintea în curs de dezvoltare a copiilor și convingerile supranaturale sugerează  dobândirea de către copii, în mod normal și rapid, de minți care facilitează credința în agenți supranaturali. În special în primul an după naștere, copiii fac distincția între agenți și non-agenți, înțelegând agenții ca fiind capabili să se deplaseze singuri în moduri practice pentru a-și urmări obiectivele. Ei sunt dornici să-i găsească în jurul lor, chiar dacă au dovezi slabe. La puțin timp după prima lor zi de naștere, bebelușii par să înțeleagă că agenții, dar nu forțele naturale sau obiectele obișnuite, pot crea ordine din dezordine … Această tendință de a vedea funcția și scopul, plus o înțelegere a faptului că scopul și ordinea provin din ființe raționale, face posibil copiiilor să înțeleagă fenomenele naturale ca fiind create în mod intenționat. Cine este Creatorul? Copiii știu că oamenii nu sunt candidați buni. Trebuie să fi fost o divinitate … copiii sunt născuți credincioși în ceea ce eu numesc religie naturală … ”

Intuitivă

Existența unui Creator este interpretarea cea mai intuitivă a lumii. Este ușor de înțeles fără instrucțiuni explicite. Ființele umane au o afinitate de a atribui cauze lucrurilor tot timpul și întregul cosmos este unul din acele lucruri. Nu toate intuițiile sunt adevărate însă dovezile sunt necesare pentru a face pe cineva să se îndepărteze de ceva ce a intuit inițial despre lucruri. De exemplu, când cineva percepe design și ordine în univers, concluzia intuitivă este că există un designer. Pentru ca persoana respectivă să se răzgândească, sunt necesare dovezi valide pentru a justifica punctul de vedere contraintuitiv.

Credința într-un Dumnezeu, Creator, designer al acestei lumi sau cauză supranaturală reprezintă un adevăr incontestabil. Este universal, neatins, natural și intuitiv. În această lumină, întrebarea corectă care trebuie adresată nu este: există oare Dumnezeu? Întrebarea corectă ar trebui să fie: de ce să negi existența lui Dumnezeu?. Responsabilitatea dovezii cade asupra celui care contestă un adevăr incontestabil. Când cineva susține că trecutul este o iluzie sau că alți oameni nu au minți, el sau ea ar trebui să suporte povara dovezii. Ateii nu sunt cu nimic diferiți. Ei sunt cei ce trebuie să-și justifice poziția de a nega existența unei cauze sau a unui creator pentru univers.

Dispoziția înnăscută: fitrah

Idee de Dumnezeu ca adevăr incontestabil se referă la conceptul teologic Islamic cu privire la ceea ce este definit în limba arabă ca fiind fitrah. Teologic, fitrah reprezintă starea naturală sau dispoziția înnăscută a ființei umane care a fost creată de Dumnezeu cu o cunoaștere înnăscută a Lui și cu afinitatea de a adora Divinitatea. Aceasta se bazează pe afirmația autentică a profetului Muhammad care spune că „fiecare copil este născut într-o stare de fitrah. Apoi părinții lui îl fac evreu, creștin sau magian… ”

Tradițiile profetice ne învață că fiecare ființă umană are această dispoziție înnăscută însă influențele externe cum ar fi părinții – și, prin extrapolare, societatea – schimbă ființa umană în ceva ce nu se bazează pe cunoștința de Dumnezeu înnăscută.

În ciuda faptului că fitrah este o stare naturală, poate fi „acoperită” sau „stricată” de influențele externe. Aceste influențe, așa cum au fost menționate de tradiția profetică de mai sus, pot include părinții, societatea și anturajul. Aceste influențe pot umbri fitrah și o pot preveni de la a recunoaște adevărul. Atunci când fitrah este umbrită de alte influențe, omul poate avea nevoie de alte dovezi pentru a demonstra existența lui Dumnezeu.

Din perspectiva epistemologiei islamice, este important să cunoaștem că siguranța existenței lui Dumnezeu nu este dedusă exclusiv dintr-un singur tip de dovezi inductive, deductive, filozofice sau științifice. În schimb, această dovadă trezește și luminează fitrah pentru a confirma acea cunoaștere de Dumnezeu înnăscută. Adevărul existenței lui Dumnezeu și faptul că El este demn de adorarea noastră reprezinta un fapt deja cunoscut prin fitrah. Cu toate acestea, fitrah poate fi întunecată de socializare și alte influențe externe. Prin urmare, rolul argumentelor raționale este să ne „amintească” de adevărul pe care îl știm deja.

Pentru a ilustra acest punct, imaginează-ți că am făcut curat în podul casei mamei mele. După ce mut genți vechi și arunc obiecte nedorite, găsesc jucăria mea preferată cu care obișnuiam să mă joc când aveam 5 ani. Ceea ce se întâmplă cu mine în acest punct este faptul că îmi este amintit de ceva despre care deja aveam cunoștințe. În gândul meu, eu îmi spun: „Oh, da. Îmi amintesc de această jucărie. Era preferata mea.” Adevărul credinței în Dumnezeu și faptul că El este demn de adorarea noastră nu este cu nimic diferit. Argumentele raționale servesc trezirii spirituale și intelectuale pentru a realiza cunoștințele aflate în fitrah noastră.

Alte moduri în care fitrah poate fi luminată includ introspecția, experiențele spirituale, reflecția și meditația. Coranul promovează ideea de a-ți pune întrebări și a te gândi profund asupra lucrurilor:

„Astfel tâlcuim noi semnele pentru un neam [de oameni] care cugetă”. [Nobilul Coran 10:24]

„Și întru acestea se află semne pentru un neam de oameni care chibzuiesc.” [Nobilul Coran 45:13]

Epistemologia Islamică percepe argumentele raționale ca fiind mijloace și nu ca pe un rezultat. De aceea este foarte important de notat că îndrumarea vine doar de la Dumnezeu și oricat de multe dovezi raționale ar fi prezentate, ele nu pot convinge inima unei persoane să realizeze adevărul Islamului. Dumnezeu clarifică acest lucru:

„Tu, [Muhammed], nu călăuzești pe cine-ți place, ci Allah călăuzește pe cine voiește și El îi cunoaște mai bine pe cei ce se lasă călăuziți.” [Nobilul Coran 28:56]

Călăuzirea este o chestiune spirituală care se bazează pe compasiunea, cunoștința și înțelepciunea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu dorește ca cineva să fie călăuzit prin argumente raționale, atunci nimic nu va opri acea persoană de la acceptarea adevărului. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu decide că cineva nu merită îndrumare – bazată pe o înțelepciune divină -, indiferent câte argumente convingătoare îi sunt prezentate, acea persoană nu va accepta niciodată adevărul.

În concluzie, credința în existența lui Dumnezeu este un adevăr de la sine înțeles. Ca și cazul tuturor adevărurilor incontestabile, atunci când cineva o contestă, el are responsabilitatea de a dovedi contrariul. Singura modalitate în care credința în Dumnezeu poate fi subminată este prin existența oricărei dovezi pozitive a inexistenței Divinității. Cu toate acestea, puținele argumente pe care ateii le au împotriva existenței lui Dumnezeu sunt slabe și superficiale din punct de vedere filozofic. Adevărul incontestabil al lui Dumnezeu a fost abordat în Coran în urmă cu peste 1.400 de ani:

„Aveți voi îndoială în privința lui Allah, Creatorul cerului și al pământului?” [Nobilul Coran 14:10]

Motive pentru a crede

Imaginează-ți că te trezești într-o dimineață și mergi spre bucătărie să-ți pregătești micul dejun. În timp ce te apropii de masa din bucătărie, găsești două felii de pâine prăjită unse cu crema ta preferată de ciocolată. Cu toate acestea, crema a fost aranjată în cuvintele „Te iubesc”. Ești surprins, dar de ce? Crezi că bucățile de pâine au reușit cumva să se prăjească singure, iar crema de ciocolată a fost capabilă să se aranjeze într-un asemenea fel – cu totul întâmplător? Sau presupui că persoana iubită a decis să se trezească puțin mai devreme și să pregătească pâinea prăjită în avans? Fiecare ființă umană rațională de pe această planetă va nega că aceste lucruri s-au întâmplat fără nicio intenție sau cauză; norocul orb nu este un argument suficient pentru a oferi o explicație.

Universul nu este cu nimic diferit. Are o arhitectură cosmică ordonată și precisă, care indică un design intenționat. Universul are setul potrivit de legi care să permită existența vieții și este ordonat într-un mod special pentru a da voie oamenilor să înflorească. Dacă legile ar fi diferite sau universul nu ar conține un aranjament predispus vieții, din stele, planete și alte lucruri fizice de diferite dimensiuni, nu ai fi aici citind această carte. De fapt, nu ar exista deloc viață umană.

Să luăm o altă analogie. Imaginează-ți că ești astronaut și lucrezi pentru NASA. Este 2070 și vei fi prima ființă umană care să viziteze o planetă asemănătoare Pământului într-o altă galaxie. Misiunea ta este să cauți forme de viață. Aterizezi într-un sfârșit și în timp ce-ți părăsești nava nu vezi nimic decât roci. Cu toate acestea, pe măsură ce îți continui călătoria, vei găsi în cele din urmă ceva care arată ca o seră imensă. În interiorul ei poți vedea creaturi asemănătoare cu omul care se plimbă, mănâncă, se joacă, muncesc și trăiesc vieți normale productive. De asemenea, observi plante, copaci și alte forme de vegetație. Pe măsură ce te apropii de structură, ambasadorii prietenoși te primesc și te invită înăuntru. În timpul întâlnirii inițiale cu acești „extratereștri” prietenoși, ei îți spun că structura are nivelurile potrivite de oxigen. De asemenea, are cantități adecvate de apă și compuși chimici pentru a facilita producerea de alimente și vegetație care susține viața. Uimit de ceea ce auzi, îi întrebi cum au reușit să creeze un sistem ecologic complet funcțional, care să susțină viața. Unul dintre ambasadori răspunde: „A apărut din întâmplare”.

Imediat mintea ta începe să înțeleagă implicațiile unei astfel de afirmații ridicole. Singura explicație posibilă a existenței structurii este aceea că ea a fost proiectată de o ființă inteligentă, nu de un proces fizic aleatoriu. În timp ce îți trec prin minte aceste gânduri, un alt ambasador întrerupe și spune: „El doar glumește.” Toată lumea râde. Dacă o structură ecologică mică de pe o planetă stâncoasă evocă concluzia că trebuie să fi fost proiectată, atunci imaginează-ți ce ar trebui să concluzionăm despre întregul univers.

Universul și tot ceea ce conține el se supune legilor fizicii. Dacă aceste legi ar fi fost diferite, n-ar fi existat viață complexă conștientă. Universul conține  miliarde de stele și galaxii. Printre nenumăratele galaxii apar nenumărate planete. Una dintre aceste planete este casa noastră, Pământul. Planeta noastră conține trilioane de creaturi conștiente. Creaturi ca noi, care pot gândi, planifica și reflecta.

Concluzia inevitabilă din toate acestea este simplă, dar profundă: trebuie să existe un creator în spatele întregului design.

Tot ce este în jurul nostru arată către Dumnezeu. Reflectarea la toată această creație ar trebui să creeze un imens sentiment de venerație și recunoștință față de Dumnezeu.

„În crearea cerurilor și a pământului și în schimbarea nopții și a zilei sunt semne pentru cei dãruiți cu minte” [Nobilul Coran 3:190]

Următoarea secțiune este despre De unde știm că Nobilul Coran este Cuvântul lui Dumnezeu?

De unde știm că Nobilul Coran este Cuvântul lui Dumnezeu?

Până acum, am susținut că Dumnezeu este Creatorul, designerul și sursa legii morale a universului. Cu toate acestea, acest lucru ne oferă numai o serie de informații despre Dumnezeu. Întrebarea ce urmează în mod natural este: De unde știm că Nobilul Coran este Cuvântul lui Dumnezeu?

Mai jos este prezentat un motiv simplu și logic conform căruia Coranul este cuvântul lui Dumnezeu. Înainte de a ne îndrepta spre argumentul principal, vom explica două modalități de dobândire a cunoștințelor.

1. Mărturia

Cele mai multe dintre lucrurile pe care le știm se bazează pe cuvântul celorlalți. Acest lucru este valabil pentru realități pe care nu le-am nega niciodată. Pentru mulți dintre noi, aceste adevăruri includ existența triburilor nativilor amazonieni, a fotosintezei, a radiațiilor ultraviolete și a bacteriilor. Ia în considerare acest experiment de gândire. Cum i-ai dovedi unui străin faptul că mama ta într-adevăr ți-a dat naștere? Oricât de ciudat ar suna această întrebare, aceasta va contribui la clarificarea unei surse de cunoaștere foarte importante și totuși subestimată. Ai putea spune „așa mi-a spus mama”, „am un certificat de naștere”, „tatăl meu mi-a spus, a fost acolo” sau „am verificat registrul mamei mele de la spital”. Aceste răspunsuri sunt valide; totuși, acestea se bazează pe declarațiile altor persoane. Mințile sceptice s-ar putea declara nemulțumite. Poți încerca să salvezi situația pe bază empirică pentru argumentul tău, recurgând la utilizarea „cartelei ADN” sau făcând referire la înregistrări video. Convingerea ta că mama ta este cine spune ea ca este, nu se bazează pe un kit de testare ADN pentru acasă. Realitatea este că cei mai mulți dintre noi nu ne-am făcut un test ADN. De asemenea, nu se bazează pe înregistrări video, deoarece tot trebuie să te bazezi pe cuvântul celorlalți pentru a susține că tu ești de fapt bebelușul din înregistrare. De ce suntem, deci, așa de siguri? Singurul motiv pe care îl ai este declarația celorlalți, adică mărturia. Mărturia este o sursă vitală, dar neobservată, a majorității cunoștințelor noastre.

2.Deducția celei mai bune explicații

O altă modalitate de a dobândi cunoștințe este un proces cunoscut sub numele de „deducere a celei mai bune explicații”. Multe dintre credințele noastre se bazează pe o formă de raționament care începe cu o colecție de date, fapte sau afirmații și apoi caută cea mai bună explicație pentru ele. Sa revenim pentru o clipă la exemplul mamei tale. Ea este însărcinată cu tine, tu ești în pântecele ei și data preconizată pentru naștere a fost săptămâna trecută. Dintr-o dată, i se rupe apa și ea începe sa aibă contracții, așa că tatăl tău și personalul medical corespunzător fac presupunerea că a început travaliul. Un alt exemplu, peste câțiva ani, mama ta observă un pachet deschis de biscuiți și faptul că ești murdar de firimituri în jurul gurii și pe haine. Ea deduce că ai deschis pachetul și ți-ai luat din el niște biscuiți. În ambele exemple, concluziile nu sunt neapărat adevărate sau incontestabile, însă ele reprezintă cele mai bune explicații având în vedere toate datele disponibile. Acest proces de gândire este cunoscut ca fiind deducția celei mai bune explicații.

Folosind conceptele de mai sus, vom prezenta cazul conform căruia Coranul este o expresie inimitabilă a limbii arabe și că Dumnezeu oferă cea mai bună explicație a inimitabiltății sale. Ce se înțelege prin inimitabilitate este aceea că nimeni nu a reușit să producă sau să imite trăsăturile lingvistice și literare ale Coranului.

Miracolul Nobilului Coran

Coranul a fost revelat în Arabia, profetului Muhammad (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) în secolul al VII-lea. Această perioadă era cunoscută ca o epoca a perfecțiunii literare și lingvistice. Arabii din secolul al VII-lea au fost cunoscuți ca fiind poporul cu cea mai bună și elocventă exprimare în limba maternă. Cu toate acestea, atunci când Coranul le-a fost recitat, ei au fost înmărmuriți, năuciți și reduși la tăcere. Nu puteau produce nimic asemănător cu discursul coranic.

Și situația s-a înrăutățit. Coranul i-a provocat pe acești lingviști prin excelență să imite caracteristicile sale literare și lingvistice unice, însă ei au eșuat. Unii experți au acceptat faptul că originea Coranului este de la Dumnezeu, dar cei mai mulți au recurs la boicot, război, crimă, tortură și o campanie de dezinformare. De fapt, de-a lungul secolelor, experții au dobândit instrumentele pentru a contesta Coranul, și ei au mărturisit și atestat inimitabilitatea Coranului și au înțeles motivul pentru care cei mai buni lingviști au eșuat.

Cum poate o persoana de origine nearabă, care nu deține calitatea de expert să aprecieze inimitabilitatea Coranului? Aici intervine rolul mărturiei. Afirmațiile de mai sus se bazează pe o transmitere scrisă și orală a cunoștințelor de la cercetătorii din trecut și prezent ai limbii arabe. Dacă acest lucru este adevărat, și cei mai potriviți pentru a contesta Coranul nu au reușit să imite discursul divin, atunci cine a fost autorul său? Aici rolul mărturiei ia sfârșit, iar folosirea deducției începe. Pentru a înțelege deducția celei mai bune explicații, trebuie analizate posibilele raționalizări ale naturii imitabile a Coranului. Acestea includ ipoteza conform căreia a fost scris de un arab, de un nearab, de către Muhammad ﷺ sau de către Dumnezeu. Luând în considerare toate faptele care vor fi discutate, este improbabil ca inimitabilitatea Coranului să poată fi explicată prin atribuirea lui unui arab, unui nearab sau lui Muhammad ﷺ. Din acest motiv, faptul că Dumnezeu este autorul său reprezintă deducția celei mai bune explicații.

Rezumatul argumentului este următorul:

1. Coranul prezintă o provocare literară și lingvistică pentru umanitate.
2. Arabii din secolul al VII-lea au fost cel mai bine echipați pentru a contesta Coranul.
3. Arabii din secolul al VII-lea nu au reușit să facă acest lucru.
4. Cercetătorii au mărturisit inimitabilitatea Coranului.
5. Mărturiile ce contrazic declarațiile cercetătorilor nu sunt plauzibile, deoarece trebuie să respingă informațiile de bază stabilite.
6. De aceea (conform punctelor 1-5) Coranul este inimitabil.
7. Posibilele explicații pentru inimitabilitatea Coranului sunt reprezentate de ipotezele formulate asupra autorului său ca fiind un arab, un nearab, Muhammad ﷺ sau Dumnezeu.
8. Nu ar fi putut fi inventat de un arab, un nearab sau de Muhammad ﷺ .
9. Prin urmare, cea mai bună explicație este aceea că originea sa este de la Dumnezeu.
10. Coranul aduce o provocare literară și lingvistică umanității.

 

„Citește în numele Domnului tău”. Acestea au fost primele cuvinte ale Coranului revelate Profetului Muhammad ﷺ în urma cu mai bine de 1.400 de ani.

Muhammad ﷺ despre care se știa că medita într-o peșteră din afara Mecca, a primit revelația unei cărți care va avea un impact extraordinar asupra lumii în care trăim astăzi. Nefiind cunoscut drept autor al vreunei poezii sau posesor de talent retoric deosebit, Muhammad ﷺ primise atunci începutul unei cărți care avea să abordeze chestiuni referitoare la credință, legislație, ritualuri, spiritualitate și economie într-un gen și formă literară absolut nouă.

 

Trăsăturile unice literare și lingvistice ale Coranului au fost folosite de musulmani pentru a formula o serie de argumente demonstrând motivele convingerii lor că această carte este de origine divina.

 

Jalal al-Din al-Suyuti, un prolific scriitor și învățat al secolului al XV-lea, rezumă doctrina inimitabilatii Coranului:

 

„… când Profetul le-a adus [provocarea], ei erau cei mai elocvenți oratori, așadar i-a provocat să producă ceva asemănător Coranului [în întregime]. Mulți ani s-au scurs și ei nu au putut să facă aceasta, așa cum Dumnezeu spune: “Să aducă ei o poveste asemenea lui dacă grăiesc ei adevărul!” [Nobilul Coran 52:34] Apoi [Profetul] le-a adus o altă provocare de la Dumnezeu, sa producă 10 capitole și Dumnezeu zice: “Spune: Așadar, aduceți voi zece sure, asemeni lui, născocite [de voi] și chemați pe cine puteți, afară de Allah, dacă sunteți voi întru dreptate” [Nobilul Coran 11:13] Apoi, el, i-a provocat sa producă un singur capitol, și Dumnezeu a spus: “Sau spun ei: “L-a născocit [Muhammad]!”. Spune: “Aduceți voi o sură asemănătoare lui și chemați pe cine puteți, afară de Allah, dacă voi sunteți întru adevăr!” [ Nobilul Coran 10:38 ] Când [arabii] nu au reușit să producă nici măcar un singur capitol asemena lui, [Coranul], în ciuda faptului că aveau cei mai elocvenți oratori printre ei, [profetul] a anunțat public acest eșec și incapacitatea [de a face față provocării] și a declarat inimitabilitatea Coranului, recitându-le următorul verset revelat de Dumnezeu: “Spune: “De s-ar aduna oamenii și djinnii ca să facă [ceva] ca acest Coran, ei nu vor fi în stare să facă [ceva] asemenea lui, chiar dacă își vor fi unul altuia ajutor” [Nobilul Coran 17:88]

 

Conform exegezei clasice, diferitele versete din Coran care emit o provocare pentru a produce un capitol ca acesta, fac cu îndrăzneală apel la experții lingvistici din orice epocă să imite caracteristicile lingvistice și literare ale Coranului. Instrumentele necesare pentru a face față acestei provocări sunt normele gramaticale finite, dispozitivele literare și lingvistice și cele douăzeci și opt de litere care cuprind limba arabă; acestea sunt măsuri independente și obiective disponibile oricui.

 

Faptul că acesta a rămas de neegalat după ce a fost revelat nu surprinde pe cei mai mulți cercetători cunoscători ai limbii arabe și ai Coranului.

 

2. Arabii din secolul al VII-lea au fost cel mai bine echipați pentru a contesta Coranul.

 

Coranul a reprezentat o provocare pentru cei mai mari lingviști, arabii din secolul al VII-lea. Faptul că ei atinseseră culmile elocvenței este confirmat de învățații occidentali și orientali deopotrivă.

 

Învățatul Taqi Usmani afirmă că, pentru arabii secolului al VII-lea

„elocvența și retorica erau sângele vieții lor”.

 

Potrivit biografului poeților, Al-Jumahi, care a trăit în secolul IX:„versul era pentru arabi registrul a tot ceea ce știau și măsura supremă a înțelepciunii lor; ei își începeau și își încheiau fiecare îndeletnicire cu acesta.“ Ibn Khaldun, învățat al secolului XIV, subliniază importanța poeziei în viața arabilor: „Ar trebui să se știe că arabii au prețuit foarte mult poezia ca și formă de exprimare. „Prin urmare, ei au făcut din ea arhivele istoriei lor, dovada pentru ceea ce au considerat a fi bine și rău și principala bază de referință pentru majoritatea științelor și înțelepciunii lor.”

 

Abilitățile și expertiza lingvistică reprezentau o trăsătură foarte influentă a mediului social arab din secolul al VII-lea. Criticul și istoricul literar Ibn Rasheeq ilustrează acest lucru: „Ori de câte ori un poet răsărea într-un trib arab, alte triburi veneau să-i felicite, petrecerile erau pregătite, femeile se adunau cu lăute, la fel ca la nunți, iar bătrânii și tinerii se bucurau de vestea cea bună. Arabii obișnuiau să se felicite între ei numai la nașterea unui copil și atunci când un poet se ridica printre ei.”

 

Învățatul secolului al IX-lea, Ibn Qutayba, a definit poezia, după cum au văzut-o arabii: „mina cunoașterii arabilor, cartea înțelepciunii lor … mărturia veridică din ziua disputei, dovada finală într-o ceartă.”

 

Navid Kermani, scriitor și expert în studii islamice, explică măsura în care arabii trebuiau să studieze pentru a stăpâni limba arabă, ceea ce indică faptul că arabii secolului al VII-lea au trăit într-o lume care prețuia poezia: „Vechea poezie arabă este un fenomen foarte complex.Vocabularul, manierismul gramatical și normele stricte au fost transmise din generație în generație, și numai elevii cei mai talentați au stăpânit complet limba. O persoană trebuia să studieze ani de zile, uneori chiar decenii, sub un poet consacrat, înainte de a-și revendica titlul de poet. Muhammad ﷺ a crescut într-o lume care, aproape religios, a venerat expresia poetică. “

 

Arabii secolului al VII-lea au trăit într-un mediu socio-cultural care avea toate condițiile necesare pentru a facilita expertiza de neegalat în utilizarea limbii arabe.

 

3. Arabii din secolul al VII-lea nu au

reușit să facă acest lucru.

 

În ciuda abilităților lor lingvistice, ei nu au reușit să producă un text arab care să corespundă trăsăturilor lingvistice și literare ale Coranului. Profesorul de studii coranice, Angelika Neuwrith, a susținut că, niciodată Coranul nu a fost combătut cu succes de nimeni, nici în trecut, și nici în prezent: „… nimeni nu a reușit, este adevărat … Chiar cred că până și pe cercetătorii occidentali, Coranul i-a făcut sa fie stânjeniți. Nu au putut clarifica cum brusc, într-un mediu în care nu exista niciun text scris apreciabil, a apărut Coranul cu bogăția sa de idei și cuvintele sale magnifice.”

 

Labid ibn Rabi’ah, unul dintre celebrii poeți ai celor Șapte Ode, a îmbrățișat islamul din cauza inimitabilității Coranului. Odată ce a îmbrățișat islamul, el a încetat să mai compună poezii. Oamenii au fost surprinși deoarece, „el a fost cel mai distins poet al lor”. L-au întrebat de ce s-a oprit din a compune poezii; el a răspuns: „Ce?! Chiar și după ce Coranul a fost revelat? ”

 

1. H. Palmer, profesor de limba arabă și de Coran, susține că afirmațiile făcute de cadre universitare precum cea mai sus menționată nu ar trebui să ne surprindă. El scrie: „Faptul că cel mai bun scriitor arab nu a reușit niciodată să producă ceva egal în merite cu însuși Coranul nu este surprinzător.”

 

Cercetător și profesor de studii islamice, M. A. Draz, afirmă modul în care experții din secolul al VII-lea au fost absorbiți în discursul care i-a lăsat înmărmuriți:

În epoca de aur a elocvenței arabe, atunci când limbajul ajunsese la apogeul purității și forței, și titluri de onoare erau acordate cu solemnitate poeților și oratoriilor la festivalurile anuale, cuvintele Coranului au șters tot entuziasmul pentru poezie sau proză și au făcut ca cele șapte Poeme de Aur ce atârnau deasupra ușilor Ka’bei sa fie date jos. Toate urechile s-au aplecat asupra acestei minuni a exprimării arabe.

 

Un argument puternic care susține afirmația că arabii din secolul al VII-lea nu au reușit să imite Coranul se referă la circumstanțele socio-politice ale timpului. Centrul mesajului Coranic a fost condamnarea practicilor imorale, nedrepte și dăunătoare ale triburilor din Mecca secolului al VII-lea. Acestea includ tratarea femeilor ca pe niște obiecte, comerțul nedrept, politeismul, sclavia, acumularea avuției, pruncuciderea și alungare orfanilor. Conducerea Meccăi a fost provocată de mesajul Coranic, iar acest lucru a avut potențialul de a le submina stăpânirea și succesul economic. Pentru ca islamul să nu se mai răspândească, tot ce era de făcut, era ca adversarii profetului ﷺ să răspundă provocărilor lingvistice și literare ale Coranului.

 

Cu toate acestea, faptul că Islamul a izbândit în zilele sale timpurii și fragile în Mecca, dovedește faptul că publicul său primar nu a fost capabil să răspundă provocării Coranului. Nicio mișcare nu poate reuși dacă o afirmație fundamentală a nucleului său este explicit dovedită falsă. Faptul că liderii Meccăi au recurs la campanii extreme precum războiul și tortura pentru a încerca să stingă islamul demonstrează că metoda simplă de a respinge islamul – îndeplinirea provocării Coranice – a eșuat.

 

4. Cercetătorii au mărturisit inimitabilitatea Coranului.

 

Mulți cercetători din mediile occidentale, estice, religioase și non-religioase au mărturisit inimitabilitatea Coranului.

Mai jos este o listă neexhaustivă a învățaților care formulează mărturia conform căreia Coranul nu poate fi combatut:

 

Profesorul de studii orientale Martin Zammit: „În ciuda excelenței literare a unor poeme preislamice lungi… Coranul se află cu siguranță la un nivel unic, fiind cea mai înaltă manifestare scrisă a limbii arabe.”

 

Orientalistul și literatul AJ Arberry spunea:

„În încercarea actuală de a îmbunătăți performanțele predecesorilor și de a produce ceva care ar putea fi acceptat drept un ecou oricât de slab al retoricii Coranului arab, am încercat să studiez ritmurile complexe, bogate și variate care, în afară de mesajul propriu-zis, susține pretenția incontestabilă a Coranului de a se clasifica printre cele mai mari capodopere literare ale omenirii.”

 

Profesorul Bruce Lawrence: „Ca semne tangibile, versetele coranice exprimă un adevăr inepuizabil, ele semnifică sensuri acoperite de alte sensuri, lumină peste lumină, miracol după miracol.”

 

Profesorul și cercetătorul civilizației arabe Hamilton Gibb: „Asemeni tuturor arabilor, ei au fost cunoscători de limbă și retorică. Ei bine, dacă Coranul ar fi un produs al său, atunci alți omeni ar fi putut să producă ceva similar. Lăsați-i să producă zece versete asemănătoare. Dacă nu au putut (și este evident că nu au putut), atunci să accepte Coranul ca pe un miracol remarcabil dovedit.”

 

Confirmările de mai sus despre inimitabilitatea Coranului sunt numai o mică mostră din nenumăratele mărturii pe care le avem la dispoziție.

 

5. Mărturiile ce contrazic declarațiile cercetătorilor nu sunt plauzibile, deoarece trebuie să respingă informațiile de bază stabilite.

 

Transmiterea mărturiilor referitoare la inimitabilitatea Coranului ar fi cel mai rațional de adoptat. Aceasta nu înseamnă că există un consens complet asupra acestei chestiuni sau că toți cercetătorii declară incontestabilitatea Coranului. Există unele păreri academice (deși în minoritate) care se opun inimitabilități Coranului.

 

Dacă o mărturie validă nu necesită unanimitate, care ar fi motivul ca cineva să accepte o mărturie în favoarea alteia?

Mărturia despre inimitabilitatea Coranului este mult mai rezonabilă, datorită faptului că se bazează pe cunoștințe de fond puternice. Aceste cunoștințe au fost discutate la punctele 1, 2 și 3.

 

6. De aceea (conform punctelor 1-5) Coranul este inimitabil.

 

Rezultă din punctele 1-5 că inimitabilitatea Coranului este justificată.

 

7. Posibilele explicații pentru inimitabilitatea Coranului sunt ipotezele conform cărora autorul Coranului este fie un arab, fie un nearab, fie Muhammad ﷺ, fie Dumnezeu.

 

Pentru a articula originile divine ale Coranului fără a face referire la specificul limbii arabe, este necesară folosirea mărturiilor și inferențelor. Ceea ce s-a discutat până acum este că există o transmisie validă a mărturiei conform căreia Coranul este inimitabil și că posibila explicație a inimitabilității sale poate fi explicată prin atribuirea lui, fie unui autor arab, fie a unui nearab, lui Muhammad ﷺ sau lui Dumnezeu.

 

8. Nu ar fi putut fi produs de un arab, un nearab sau de Muhammad ﷺ.

Pentru a înțelege cine ar fi putut produce Coranul, explicarea celor trei teorii principale este necesară.

 

Un arab?

 

Există câteva motive-cheie pentru care Coranul nu a putut să provină de la un arab din secolul al VII-lea, pe care le-am demonstrat deja, dar ce ziceți despre arabii de astăzi?

 

Ei bine, a afirma că o persoană contemporană, un vorbitor de limbă arabă, ar putea fi sursa Coranului este nefondată. Câteva motive justifică acest punct de vedere. În primul rând, arabii din secolul al VII-lea au fost mai bine dotați pentru a putea contesta Coranul și, din moment ce ei nu au reușit, ar fi nerezonabil să afirmăm că un arab modern, stăpânind o limbă arabă sărăcită din punct de vedere lingvistic, ar putea depăși abilitățile predecesorilor sai. În al doilea rând, limba arabă modernă a suferit împrumuturi și degenerări lingvistice mult mai mari decât tradiția clasică arabă. Cum poate un arab care este un produs al unei culturi relativ degenerate lingvistic, să fie egal cu un arab care era înconjurat de un mediu al purității lingvistice? În al treilea rând, chiar dacă un arab contemporan învață arabă clasică, abilitățile sale lingvistice nu pot egala pe cele ale cuiva înconjurat de cultură care deținea erudiția în această limbă.

 

Un nearab?

 

Coranul nu putea să provină de la un autor nearab, deoarece limba Coranului este araba, iar cunoașterea limbii arabe este o condiție prealabilă pentru a contesta cu succes Coranul. Acest lucru a fost mentionat chiar în Coran: „Noi știm ca ei zic: Îl învață pe El [Coranul] un om!” Dar limba aceluia spre care ei arată este străină [nearabă], în vreme ce aceasta este o limbă arabă limpede” [Nobilul Coran 16:103]

 

Dar dacă un nearab a învățat limba? Acest lucru ar face ca persoana respectivă să fie vorbitor de limbă arabă și atunci ne-am referi din nou la prima explicație posibilă prezentată mai sus.

 

Profetul Muhammadﷺ?

 

Este pertinent să observăm faptul că lingviștii arabi la momentul revelației au încetat să-l acuze pe Profet ﷺ de a fi autorul Coranului, după afirmația lor falsă inițială că el a devenit poet. Profesorul Mohar Ali scrie:

 

„Trebuie subliniat faptul că nicio persoana cunoscătoare nu consideră Coranul ca fiind o carte de poezie. Nici profetul ﷺ nu a compus vreodată poezii. Declarația că profetul este un poet a fost într-adevăr o afirmație a necredincioșilor din tribul Quraysh, în stadiul inițial al opoziției lor față de revelația adusa de Muhammad ﷺ; dar în curând au găsit ca afirmația lor era nepotrivită și-au schimbat poziția critică în fața faptului incontestabil că Profetul ﷺ era neștiutor de carte și complet neinițiat în arta poeziei, spunând că el a fost învățat de alții, că a primit ‘ „povesti ale celor de demult’ scrise pentru el de către alții și citite lui dimineața și seara.”

 

Concluzionând, Profetul ﷺ nu a fost considerat printre erudiții limbii și nici nu s-a angajat în arta de a compune poezie sau proză ritmică. Prin urmare, a afirma că a reușit cumva să aducă o capodoperă literară și lingvistică este dincolo de limita gândirii raționale. Kermani scrie: „El nu a studiat arta dificilă de a face poezie atunci când a început să recite versete în mod public … Cu toate acestea, recitația lui Muhammad diferea de poezia și proza ritmatică a ghicitorilor, o altă formă de adresare convențională inspirată și versificata, la vremea respectivă.”

 

9. Prin urmare, cea mai corecta explicație este aceea că autorul Coranului este Dumnezeu.

 

Întrucât Coranul, „Cuvantul lui Dumnezeu” nu ar fi putut fi produs de un arab, un nearab sau de către Profetul Muhammad ﷺ, atunci rezultă că cea mai bună explicație este că a venit de la Dumnezeu. Aceasta este cea mai bună explicație pentru inimitabilitatea Coranului, deoarece celelalte explicații sunt de neconceput în lumina cunoștințelor disponibile.

 

Cum știm că Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea fie asupra sa) este un profet al lui Dumnezeu?

 

Coranul ne învață că trebuie să credem în toți profeții și mesagerii și că toți au fost aleși pentru a ghida omenirea spre ultimul adevăr al unicității lui Dumnezeu și a servituții noastre pentru El. Coranul menționează poveștile lui Avraam, Moise, Iisus, David, Ioan, Zaharia, Eliad, Iacob și Iosif, fie ca pacea lui Allah fie asupra tuturor.

 

Rolul acestor mesageri și profeții este să fie o manifestare a ceea ce le-a fost revelat. De exemplu, ei vor fi modele și exemple ale conștientizării de Dumnezeu, smerenie și compasiune. Din moment ce mesagerilor le-a fost revelat cuvântul lui Dumnezeu, rolul lor este și să-i învețe pe oameni interpretarea corectă și înțelesul a ceea ce le-a revelat Dumnezeu. În plus, mesagerii și profeții acționează ca un exemplu practic și spiritual deoarece aceștia întruchipează înțelesul, mesajul și valorile transmise de textul Divin. Din această perspectivă, revelația Divină ne spune ce să facem, iar viața profetului ﷺ ne arată cum să o facem.

 

Coranul menționează numele profetului Muhammad ﷺ de cinci ori și confirmă faptul că i-a fost revelată cartea prin îngerul Gabriel. Coranul afirmă că Muhammad ﷺ este ultimul mesager al lui Dumnezeu. Din această perspectivă, este destul de simplu să afirmăm intelectual acest statut al profetului Muhammad ﷺ. Odată Coranul recunoscut ca și carte Divină, reiese că tot ceea ce spune este adevărat. Din moment ce îl menționează pe Muhammad ﷺ ca și mesager al lui Dumnezeu și ceea ce vine din adevăr este adevărat, atunci faptul că Muhammad ﷺ a fost un receptor al revelației divine este de asemenea adevărat. În ciuda acestei concluzii incontestabile, faptul că profetul Muhammad ﷺ a fost ultimul mesager al lui Dumnezeu poate fi dedus din experiențele sale, învățăturile sale, caracterul său și impactul pe care îl are asupra lumii.

 

Experiențele din viața profetului Muhammad ﷺ sunt printre cele mai puternice argumente în susținerea afirmațiilor sale – și prin extindere afirmațiile Coranului – că el a fost mesagerul final al lui Dumnezeu. Odată efectuată o analiză a vieții sale, să concluzionezi că era un mincinos sau un înșelător ar fi echivalent cu concluzia că nimeni nu a spus niciodată adevărul. Să fim brutal de onești, ar fi echivalentul epistemic al negării că persoana care o numești mamă ți-a dat viață. Învățăturile profetului Muhammad ﷺ cuprind o gamă largă de subiecte cum ar fi spiritualitatea, societatea, economia și psihologia. Studiind afirmațiile sale, luând o abordare holistică față de învățăturile sale, vom forța orice minte rațională să ajungă la concluzia că a fost ceva foarte unic și special în legătură cu acest om. În mod semnificativ, cercetarea caracterului său în contextul unor multitudini de situații și circumstanțe dificile vor facilita concluzia că el a avut niveluri inegalabile de toleranță, îngăduire și smerenie – semne cheie ale unui caracter profetic. Cu toate acestea, viața și învățăturile profetului Muhammad ﷺ nu au influențat doar lumea arabă ci au avut un impact imens asupra întregii umanități. Muhammad ﷺ a fost responsabil pentru toleranță, progres și justiție fără precedent.

 

A respinge pe Muhammad ﷺ înseamnă a respinge pe mama ta

Singura sursă reală a cunoașterii pe care o avem pentru a confirma faptul că femeia pe care o numim mama noastră ne-a dat cu adevărat naștere este cunoaștere testimonială. Chiar dacă afirmăm că avem un certificat de naștere, fișele din spital sau un certificat a testului ADN, toate acestea sunt exemple ale cunoașterii testimoniale. Trebuie să crezi să confirmi lucruri despre alții. În acest caz, persoana care a completat certificatul de naștere, cea responsabilă pentru fișele din spital și persoana care a completat certificatul pentru testul ADN. Pe scurt, se bazează doar pe o transmitere mărturie; nu există o probă fizică care să permită verificarea empirică a afirmației că mama ta te-a născut. Chiar dacă tu însuți ți-ai putea face testul ADN (foarte puțin probabil), convingerea ta de acum că ea te-a născut nu se bazează pe faptul că poți dobândi rezultatele. Ironia este că singurul motiv pentru care tu crezi că poți folosi un test ADN să verifici că mama ta te-a născut se bazează pe transmiterea testimonială a unor autorități care ți-o spun deoarece încă tu însuți nu ai făcut-o. Din perspectivă epistemică, bazele credinței tale în faptul că mama ta te-a născut se bazează pe câteva cazuri de transmitere testimonială. Din moment ce avem mult mai multe dovezi testimoniale autentice pentru a concluziona că profetul Muhammad ﷺ a fost mesagerul final al lui Dumnezeu, atunci negarea lui Muhammad ﷺ ar fi echivalentă cu negarea propriei tale mame.

 

Argumentul

 

Profetul Muhammad ﷺ a pretins profeția în urmă cu 1400 de ani, cu următorul mesaj simplu și totuși profund: Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Dumnezeu, Unicul, și profetul Muhammad este ultimul mesager al lui Dumnezeu.

 

Profetul Muhammad ﷺ a devenit profet la vârsta de 40 de ani după ce a petrecut un timp într-o peșteră din afara Meccăi meditând și reflectând. Misiunea sa profetică a început odată cu revelarea primelor versete din Coran. Mesajul lui era simplu: scopul nostru principal în viață este să-l adorăm pe Dumnezeu. Adorarea este un termen vast în tradiția spirituală Islamică; înseamnă să iubești, să știi, să te supui și să dedici toate actele de adorare doar lui Dumnezeu.

 

Pentru a testa dacă revendicarea profeției și mesajul său au fost adevărate, trebuie să investigăm rațional relatările istorice și mărturisirile despre viața profetului ﷺ. După ce am făcut acest lucru vom fi în poziția necesară de a ajunge la o concluzie echilibrată în această privință.

 

Coranul oferă o abordare rațională pentru a testa afirmația profetului ﷺ. Acesta susține faptul că profetul ﷺ nu este mincinos, nebun, nu este pe drum greșit, nu înșeală și dezminte ipoteza ca el sa vorbească după pofta lui. Coranul afirmă că el este într-adevăr mesagerul lui Dumnezeu; concluzionând că el spune adevărul:

 

„Tovarășul vostru nu este rătăcit, nici nu este pe un drum greșit! ~ Nu rostește nimic după pofta lui.” [Nobilul Coran 53:2-3]

 

Putem rezuma argumentul în următorul fel:

 

– Profetul Muhammad ﷺ a fost fie mincinos sau amăgit sau a spus adevărul;

– Profetul ﷺ nu ar fi putut fi mincinos sau amăgit;

– prin urmare profetul ﷺ spunea adevărul;

 

A fost el ﷺ mincinos?

 

Sursele istorice timpurii cu privire la viața profetului Muhammad ﷺ ilustrează integritatea caracterului său. El nu a fost mincinos și să afirmi aceasta este nejustificat. Motivele sunt nenumărate – de exemplu, era cunoscut de către inamicii mesajului său ca fiind „demn de încredere”.

 

El a fost persecutat pentru credințele sale, boicotat și exilat don iubitul său oraș – Mecca. A fost înfometat și a fost lovit cu pietre de către copii până în punctul în care îi curgea sângele pe picioare. Soția i-a decedat și companionii lui iubiți au fost torturați și persecutați. O dovadă suplimentară a credibilității și încrederii profetului ﷺ este faptul că un mincinos minte de obicei pentru a câștiga ceva în această lume. Muhammad ﷺ a suferit nespus pentru mesajul său și a respins direct bogățiile și puterea care i-au fost oferite pentru a opri propagarea mesajului său. Nu a făcut compromisuri în chemarea sa cu privire la unicitatea lui Dumnezeu.

 

Montgomery Watt, regretatul profesor smerit în arabă și studii islamice, explorează acest lucru când Muhammad ﷺ era în Mecca și argumentează faptul că este absurd ca profetul ﷺ să fie numit impostor: „Disponibilitatea lui de a fi supus persecuției pentru credința sa, caracterul moral ridicat al oamenilor care credeau în el și îl priveau ca pe un lider, precum măreția ultimei sale realizări – toate argumentează integritatea sa fundamentală. Să presupui că Muhammad a fost un impostor creează mai multe probleme decât le rezolvă.”

 

A fost el ﷺ amăgit?

 

Să afirmi că profetul Muhammad ﷺ a fost amăgit înseamnă să argumentezi că el a fost indus în eroare să creadă că a fost mesager al lui Dumnezeu. Dacă cineva este amăgit, el are o convingere puternică într-o credință în ciuda oricărei dovezi a contrariului. Un alt fel de abordare a problemei iluziei este că atunci când cineva este indus în eroare, ei spun minciuni în timp ce cred că sunt adevărate. Profetul Muhammad ﷺ a avut numeroase experiențe de-a lungul carierei sale încât, dacă ar fi fost amăgit, le-ar fi putut folosi drept argumente pentru susținerea înșelăciunii sale.

 

Un exemplu ar putea fi moartea fiului său Ibrahim. Băiatul a murit la o vârstă fragedă, și atunci când a murit a avut loc o eclipsă de soare. Mulți arabi au crezut că Dumnezeu a făcut eclipsa posibilă din cauza morții fiului profetului ﷺ. Dacă profetul ﷺ ar fi fost amăgit (înșelător), ar fi folosit o astfel de oportunitate pentru a-și întării revendicarea. Cu toate acestea, el nu a făcut acest lucru și a respins afirmațiile oamenilor. Profetul ﷺ le-a răspuns în felul următor: „Eclipsele de soare sau de lună nu au loc din cauza morții unui om ci sunt două semne dintre semnele lui Dumnezeu. Atunci când le vedeți, ridicați-vă și vă rugați.”

Profetul ﷺ a prezis mai multe lucruri care vor avea loc în comunitatea sa după moartea lui. Aceste evenimente au avut loc exact așa cum le-a prezis Muhammad ﷺ și acest lucru nu poate fi făcut de către un individ amăgit.

De exemplu:

 

Invazia mongolă

 

După circa 600 de ani de la moartea profetului Muhammad ﷺ, mongolii au invadat tărâmurile musulmanilor și au masacrat milioane de oameni. O etapă semnificativă a invaziei a fost prădarea Bagdadului. La acea vreme era cunoscut ca oraș al culturii și cunoașterii. Mongolii au ajuns în Bagdad în anul 1258 și au vărsat sânge timp de o săptămână. Erau hotărâți să demoleze orașul. Mii de cărți au fost distruse și aproape un milion de oameni au fost uciși. Acesta a fost un eveniment major în istoria Islamică.

 

Mongolii erau nearabi care aveau nasul turtit, ochii mici iar cizmele erau confecționate din lână; mongolii aveau cizme acoperite cu blană numite degtii. Acest lucru a fost prezis de către profetul Muhammad ﷺ cu sute de ani înainte de invazia mongolă: „Ora nu va veni până vă veți lupta cu Kurzii și cu Kirmanii dintre nearabi. Ei vor avea fețe roșii, nasul turtit și ochii mici; fețele lor vor arăta ca scuturi turtite și încălțămintea lor va fi din lână.”

 

Concurența în construirea clădirilor înalte

 

„Acum, spune-mi despre Ceasul din Urmă,” a spus bărbatul. Profetul ﷺ i-a răspuns: „Cel ce este întrebat nu știe mai multe despre aceasta decât cel ce întreabă.” „Atunci spune-mi despre semnele lui”, a spus bărbatul. Profetul ﷺ i-a răspuns: „Vei vedea beduini desculți și dezbrăcați care concurează în construcția de clădiri înalte.” Observați detaliul din profeție: oameni anume (arabii beduini ai regiunii) au fost identificați. Profetul Muhammad ﷺ ar fi putut juca cu ușurință la sigur, folosind un limbaj mai general, cum ar fi „veți vedea concurență în construirea clădirilor înalte…”, care bineînțeles ar fi destul de flexibil în a fi aplicabil oricărei persoane din lume. În ziua de azi găsim în Peninsula Arabă că arabii care erau păstori săraci de cămile și oi, concurează în construirea celor mai înalte blocuri de turnuri. Burj Khalifa din Dubai este cea mai înaltă construcție făcută de om având 828 m înălțime. La scurt timp după ce a fost finalizată clădirea, o familie rivală din Arabia Saudită a anunțat că vor construi o clădire mai înaltă (1000m), Turnul Regatului. Prin urmare ei concurează literalmente unul cu celălalt pentru a vedea cine construiește cea mai mare clădire.

 

Ceea ce este de remarcat este că până acum 50 sau 60 de ani, oamenii din acea regiune abia aveau case de locuit. De fapt, majoritatea erau încă beduini și locuiau în corturi. Descoperirea petrolului în secolul 20 a condus la transformarea regiunii. Dacă nu era petrol, șansele acelei regiuni ar fi un deșert sterp la fel ca în timpul revelării Coranului. Dacă acestea ar fi doar presupuneri din partea lui, descoperirea petrolului ar reprezenta un noroc uriaș. Mai mult, dacă profetul Muhammad ﷺ doar ar fi ghicit, nu ar fi avut mai mult sens să relateze această profeție la superputerile timpului său – Roma și Persia – care (spre deosebire de arabi) au avut deja tendința de a construi clădiri și palate extravagante?

 

El ﷺ spunea adevărul

Luând în considerare ce am discutat până acum, concluzia cea mai rezonabilă este că profetul Muhammad ﷺ spunea adevărul. Această concluzie este enunțată de către istoricul Dr. William Draper: „Patru ani după moartea lui Iustinian, anul 569, s-a născut în Mecca, Arabia Saudită, omul care, dintre toți oamenii, și-a exercitat ce-a mai mare influență asupra rasei umane… Să fii liderul religios a mai multor imperii, să ghidezi viața de zi cu zi a o treime din rasa umană, ar putea cumva să justifice titlul de mesager al lui Dumnezeu.”

 

Învățăturile, caracterul și impactul profetului ﷺ

 

Învățăturile lui Muhammad ﷺ nu sunt asemenea unei persoane mincinoase sau amăgitoare. Printre multele lui învățături, el a învățat umanitatea despre compasiune și îndurare (milă), umilință și pace, iubire și cum să-i ajuți și să-i servește pe ceilalți. Caracterul profetului ﷺ a fost unul perfecționist. A ajuns la culmea virtuților; el era milostiv, umil, tolerant, corect și a arătat o mare umanitate, toleranță și evlavie. Îndrumare lui a avut un impact fără precedent asupra lumii. Conducerea profundă precum și învățăturile sublime despre toleranță, dreptate, progres și libertate credinței și multe alte aspecte ale vieții indică puternic că profetul ﷺ nu era un om amăgitor ci era un om care spunea adevărul. Mai jos sunt câteva dintre enunțurile profetului Muhammad ﷺ.

 

Milă și compasiune

 

„Preamilostivul arată Milă celor care sunt milostivi. Așadar, arătați milă celor de pe Pământ, pentru ca să primiți milă din partea Celui aflat deasupra Cerurilor.”

 

„Dumnezeu este milostiv și iubește compasiunea.”

 

„Nu este dintre noi cel care nu are compasiune pentru cei mici ai noștrii și nu-i respectă pe vârstnicii noștrii.”

 

„Mila lui Allah fie asupra celui care este îngăduitor atunci când cumpără, vinde sau își cere banii înapoi!”

 

Mulțumire și spiritualitate

 

„Bogăția nu se află în abundența de bunuri lumești, ci adevărata bogăție este bogăția sufletului.”

 

„Cu adevărat, Dumnezeu nu se uită la trupurile şi averile voastre, ci se uită la inimile şi faptele voastre.”

 

„Nu vorbiți în mod excesiv fără a Îl pomeni pe Dumnezeu. Cu adevărat, vorbitul în mod excesiv fără pomenirea lui Dumnezeu împietrește inima. Cu adevărat cei mai îndepărtați oameni de Dumnezeu sunt cei asprii la inimă.”

 

Iubirea

 

„Robul lui Dumnezeu nu atinge adevărata credință până când nu iubeşte pentru oameni ceea ce iubeşte pentru sine.”

 

„Iubește pentru oameni ceea ce iubești pentru tine însuți și vei fi un (adevărat) credincios! Fii un vecin bun față de vecinii tăi și vei fi un (adevărat) musulman!”

 

„Cea mai bună faptă după credința în Dumnezeu este iubirea binevoitoare față de oameni.”

 

Comunitate și pace

 

Profetul Muhammad (ﷺ) a fost întrebat: „Ce fel de fapte sau însușiri sunt bune în islam?” El (ﷺ) a răspuns: „A-i hrăni pe oameni şi a oferi salutul celui pe care îl cunoști și celui pe care nu îl cunoști.”

 

„Întreaga omenire provine de la Adam și Eva, un arab nu este superior în fața unui nearab şi un nearab nu este superior în fața unui arab. De asemenea, un alb nu este superior în fața unui negru și nici un negru nu este superior în fața unui alb, decât în ceea ce privește pietatea și faptele bune.”

 

„Credinciosul nu este un om care mănâncă pe săturate în timp ce vecinul său este înfometat.”

 

Caritate și umanitarism

 

„Eliberați prizonierul, hrăniți-l pe flămând și vizitaţi-l pe bolnav.”

 

„Faceți lucrurile ușoare și nu le faceți dificile; dați vești bune și nu-i alungați (intimidându-i) pe oameni.”

 

„Fiecare faptă bună este caritate.”

 

Caracterul și manierele

„Cel mai bun dintre credincioşi în ceea ce priveşte credinţa lui este acela care are cel mai bun comportament, iar cei mai buni dintre voi sunt cei care sunt cei mai buni cu soţiile lor.”

 

„[Dumnezeu] mi-a revelat că ar trebui să adopți smerenia, pentru ca nimeni să nu se asuprească unul pe altul.”

 

„Cel care crede în Allah şi în Ziua de Apoi trebuie să spună numai cuvinte bune sau să tacă.”

 

„Cel mai bun dintre voi este acela care are cel mai bun comportament.”

 

Mediul înconjurător și animalele

„Nu există niciun musulman care plantează un copac sau niște seminţe din care apoi o pasăre, o persoană sau un animal mănâncă, fără ca aceasta să fie considerată o caritate pentru el.”

 

„(…) îndepărtarea oricărui obiect dăunător de pe un drum este caritate.”

 

„Oricine ucide o pasăre mică fără niciun motiv, aceasta Îi va spune lui Allah în Ziua Judecății: «O, Doamne, cutare m-a ucis fără niciun motiv (…)»”

 

Impactul profetului Muhammad ﷺ asupra lumii

 

Profetul Muhammad ﷺ a fost cu adevărat compasiune pentru omenire. Această afirmație nu este justificată doar de către mesajul și învățăturile sale ci include și impactul său fără precedent asupra lumii noastre. Există două motive cheie pentru care învățăturile sale la nivel social au fost atât de transformatoare: dreptatea și compasiunea în Islam.

Compasiunea și dreptatea sunt valorile lui centrale, exprimate printr-o credință sinceră în existența și adorarea unui singur Dumnezeu. Prin faptul că îl distinge pe El pentru a-L adora și este conștient de responsabilitățile lui, un musulman este încurajat să se poarte cu compasiune, corectitudine și dreptate. Coranul afirmă clar acest aspect:

 

„O, voi cei care credeți! Fiți statornici față de Allah și martori drepți! Sã nu vã împingã ura împotriva unui neam sã nu fiți drepți! Fiți drepți, căci aceasta este mai aproape de evlavie! Și fiți cu frică de Allah, căci Allah este Bine Știutor [Khabir] a ceea ce faceți voi!” [Nobilul Coran 5:8]

 

„O, voi cei care credeți! Fiți făptuitori neclintiți ai dreptății, martori înaintea lui Allah, chiar împotriva voastră, împotriva părinților și  rudelor voastre – fie bogat sau sărac – căci Allah cunoaște cel mai bine ce este spre binele lor! Nu urmați poftei, ca să nu vă abateți [de la dreptate]! Iar dacă voi faceți o mărturie mincinoasă sau vă sustrageți, [să știți că] Allah este Bineștiutor a ceea ce faceți [Khabir]!” [Nobilul Coran 4:135]

 

„Dar de unde să știi tu ce este drumul cel greu? ~ Dezlegarea unui gât ~ Sau hrănirea, într-o zi de foamete, ~ A unui orfan dintre rude ~ Sau a unui sărman, aflat în sărăcie lucie! ~ Apoi, a fost dintre aceia care cred și se înseamnă la răbdare  și se îndeamnă la îndurare!… ” [Nobilul Coran 90:12-17]

 

Concluzia

 

Motivul cheie pentru care profetul Muhammad ﷺ a reușit să influențeze direct astfel de societăți tolerante și compătimitoare a fost afirmarea Unicității lui Dumnezeu, adorarea Lui și efectuarea lucrurilor plăcute Lui, constituind astfel baza morală și spirituală a vieții lui și a vieții celor ce l-au iubit și l-au urmat. Caracterul demn de încredere al profetului Muhammad ﷺ, caracterul moral deosebit și impactul ce l-a avut asupra lumii stabilesc un argument puternic, confirmând faptul că el este ultimul mesager al lui Dumnezeu. Studierea viețiii sale și înțelegerea învățăturilor sale într-un mod holistic și nuanțat vor duce la o singură concluzie: el a fost compasiune pentru omenire și cel ales de Dumnezeu pentru a conduce lumea spre călăuzire și lumina divină.

 

De ce permite Dumnezeu răul?

 

Poziția islamică privind încercările și necazurile vieții este una extrem de responsabilizantă. Calamitățile, dezastrele și tragediile – toate formele de suferință și greutăți – sunt privite ca fiind teste divine. Această viață nu este menită să fie o petrecere imensă, ci mai degrabă am fost creați cu un scop nobil – să-l adorăm pe Dumnezeu. Testele sunt o parte inevitabilă a acestui scop. Aceste teste servesc drept reamintire a scopului nostru suprem, ca mijloc de purificare și, în cele din urmă, ca o modalitate de a ne apropia de Dumnezeu. Testele sunt de fapt văzute ca un semn al iubirii lui Dumnezeu. Profetul Muhammad ﷺ a spus: „Atunci când Allah (Dumnezeu) îl iubește pe robul său, El îl testează.”

 

De ce i-ar testa Dumnezeu pe cei ce îi iubește? [1]

 

Încercările și necazurile sunt o cale pentru a obține mila Divină; un mijloc de a atinge fericirea eternă a paradisului. Dumnezeu afirmă acest lucru clar în Nobilul Coran, spunând:

 

„Sau ați socotit că veți intra în Rai înainte de a se fi abătut asupra voastră încă asemenea celor [care s-au abătut] asupra celora care au fost înainte de voi? I-au lovit nenorociri și iar nenorociri și au fost zgâlțâiți până într-atât încât au zis Trimisul și cei care au crezut împreună cu el: „Când vine ajutorul lui Allah?” [Răbdare!] Ajutorul lui Allah este [cu siguranță] aproape!” [2]

 

Frumusețea acestui lucru este aceea că Dumnezeu ne-a împuternicit cu toate mijloacele necesare pentru a trece aceste încercări. Cu adevărat,

 

„Allah nu impune nici unui suflet decât ceea ce este în putința lui.” [3]

 

În general, orice rău sau suferință trăită în viață este o excepție  și nu o regula. Perioada de boală este relativ scurtă în comparație cu cea de sănătate, precum și cutremurele în comparație cu vârsta pământului. Mai mult, doar pentru că nu putem să înțelegem înțelepciunea din spatele unui lucru, nu înseamnă că ea nu există. De exemplu, în unele cazuri, boala duce la întărirea imunității; cutremurele ameliorează presiunea în interiorul pământului; iar vulcanii izolează mineralele, rezultând un sol fertil bogat pentru agricultură. Există o vorbă înțeleaptă din bătrâni care spune: „Din otrava șarpelui vine antidotul”. Cum altfel se poate aprecia ușurința fără să fi întâmpinat mai înainte dificultăți? Ar fi posibil să apreciem sănătatea dacă boala nu ar fi apărut? Se spune că,

 

„Răul în lume este ca spațiile umbrite într-o pictură; dacă vă apropiați de ea, veți vedea acestea ca și defecte, dar dacă vă indepartati veți descoperi că zonele umbrite sunt necesare pentru îndeplinirea unei funcții estetice în opera de artă.” [4]

 

Scepticii se pot concentra pe aspectele negative, susținând că răul și suferința nu servesc niciun scop mai măreț. Musulmanii, pe de altă parte, cred că încercările și necazurile sunt o parte inevitabilă a stabilirii scopului lor final. Coranul accentuează acest concept, afirmând,

 

„Acela care a făcut moartea și viața, ca să vă încerce pe voi, [pentru a vedea] care dintre voi este mai bun întru faptă. Și El este Puternic [și] Iertător [Al-‘Aziz, Al-Ghafur].”[5]

 

În unele religii, starea de prosperitate a unui om în această viață este văzută ca un indiciu al faptului că Dumnezeu este mulțumit de el. De exemplu, dacă cineva are o slujbă bună sau o casă frumoasă, deducerea făcută este că Dumnezeu îl iubește. Cu toate acestea, în Islam, sănătatea, bogăția, sărăcia, boala etc. nu sunt semne ale succesului sau eșecului: ele reprezintă un mijloc de a testa individul pentru a determina răspunsul său la o anumită situație.

 

False presupuneri

Nu negăm faptul ca exista mult rău și suferință în lume și ar trebui să ne preocupăm cu toții să facem viața umană mai pașnică. Unii susțin că existența răului și a suferinței subminează ideea existenței lui Dumnezeu. Cu toate acestea, lăsând la o parte emotivitatea, este acesta un argument convingător?

 

Argumentul poate fi rezumat în felul următor:

 

„Este de necrezut că un Dumnezeu bun și atotputernic există cu tot răul și suferința din lume”.

 

În forma sa logică:

• Un Dumnezeu bun, atotputernic există
• Răul și suferința există
• Prin urmare, un Dumnezeu bun, Atotputernic nu există

 

O lecție de bază în logică ne face să realizăm că acest argument nu este deductiv. Concluzia nu rezultă, în mod necesar, din cele două declarații anterioare. Mai degrabă, concluzia este probabil adevărată; în esență, este un argument probabilistic. Problema argumentului răului este una foarte slabă, deoarece se bazează pe două ipoteze majore false.

 

Acestea sunt:

• Dumnezeu este doar Bun și Atotputernic
• Dumnezeu nu ne-a dat niciun motiv pentru care El a permis răul și suferința

 

Dumnezeu este Bun și Atotputernic numai?

 

Problema argumentului răului denaturează conceptul islamic de Dumnezeu. Dumnezeu nu este doar Bun și Atotputernic; mai degrabă El are multe nume și atribute, toate fiind înțelese holistic. De exemplu, unul dintre numele Lui este Cel Înțelept. Din moment ce însăși natura lui Dumnezeu este înțeleaptă, rezultă că ceea ce voiește El este în concordanță cu înțelepciunea. Dacă ceva are înțelepciune în spatele său, există un scop pentru asta. Ca răspuns, scepticii răspund în mod obișnuit în felul următor:

 

„De ce trebuie să ne testeze în asemenea moduri pline de răutate?”

 

Acest răspuns interpretează greșit poziția islamică și comite o eroare, făcând afirmații din ignoranță. Ideea este că doar pentru simplul fapt că înțelepciunea nu poate fi înțeleasă, nu înseamnă că nu ea există. Acest raționament este tipic pentru copii mici. Mulți copii mici sunt opriți de  părinți atunci cand vine vorba de un lucru pe care vor să îl facă. De exemplu, atunci când doresc să bea un lichid interesant, auriu-maro, cunoscut sub numele de whisky. Copiii mici pot plânge sau pot avea un moment de furie, deoarece se gândesc cât de răi sunt mama și tata pentru că nu-i lasă să bea. Ei încă nu realizeaza înțelepciunea din spatele interzicerii de a-l consuma.

 

Coranul folosește povestiri profunde și narațiuni pentru a insufla această înțelegere în mintea cititorului. De exemplu, povestea lui Moise și a lui Al-Khidr:

 

„Și au găsit ei un rob dintre robii Noștri, căruia Noi i-am dăruit îndurare, din partea Noastră, și l-am învățat știință de la Noi. ~ Moise i-a zis: „Pot eu să te urmez, astfel încât să mă înveți din ceea ce tu ai învățat, ca bună călăuzire?” ~ I-a răspuns: „Dar tu nu vei putea să ai răbdare cu mine! ~ Cum ai putea tu să rabzi ceea ce nu cuprinzi tu cu știința?” ~ I-a răspuns: „Dacă Allah voiește, mă vei afla tu răbdător și nu mă voi împotrivi nici uneia dintre poruncile tale!” ~ Și i-a zis: „Dacă mă urmezi, nu mă întreba despre nici un lucru, câtă vreme nu-ți pomenesc nimic despre el!” ~ Și au purces la drum amândoi. Dar când au urcat pe o corabie, a găurit-o el și atunci i-a zis [Moise]: „Ai găurit-o pentru ca să-i îneci pe oamenii de pe ea? Tu ai săvârșit un lucru foarte rău!” ~ I-a răspuns: „Nu am spus eu că tu nu vei putea răbda împreună cu mine?” ~ A zis: „Nu mă dojeni pentru ceea ce am uitat( și nu mă împovăra cu prea mare greutate pentru treaba [asta a] mea!” ~ Și au pornit ei doi mai departe și au mers până ce s-au întâlnit cu un fecior, pe care el l-a ucis. I-a zis atunci [Moise]: „Ai ucis un suflet nevinovat, ce nu a luat nici un suflet! Ai săvârșit un lucru îngrozitor!” ~ I-a răspuns [celălalt]: „Nu ți-am spus eu că nu vei avea răbdare cu mine?” ~ I-a zis: “De te voi mai întreba despre ceva după aceasta, să nu mă mai ții în tovărășia ta! Acum ai dobândit de la mine îngăduința [de a te despărți de mine]!” ~ Și au pornit mai departe până ce au ajuns la neamul unei cetăți, de la care au cerut mâncare, însă aceștia nu au voit să-i ospăteze. Și au găsit în ea un perete ce stătea să se prăbușească, iar el l-a îndreptat. Și [atunci] i-a zis [Moise]: „Dacă ai fi voit, ai fi obținut o plată pentru aceasta!” ~ I-a răspuns [celălalt]: „Aceasta este despărțirea între mine și între tine. Însă eu îți voi vesti tâlcuirea celor pentru care tu nu ai avut răbdare! ~ În ce privește corabia, ea era a unor sărmani care lucrau pe mare și eu am voit să o stric, pentru că venea din urma lor un rege care lua toate corăbiile, cu forța. ~ Cât despre fecior, părinții lui erau dreptcredincioși și ne-a fost teamă ca el să nu le impună lor nelegiuirea și necredința. ~ Și am voit ca Domnul lor să le dea în schimb un altul mai curat decât el și mai iubitor [față de ei]. ~ În ce privește peretele, el aparținea la doi copii orfani din acest oraș, iar sub el se afla o comoară pentru ei. Tatăl lor a fost un om cuvios și Domnul tău a voit ca atunci când ei vor ajunge la vârsta bărbăției să-și scoată comoara lor [ei înșiși], ca milă de la Domnul tău. Și nu am făcut-o după socotința mea! Aceasta este tâlcuirea celor pentru care nu ai putut să fii cu răbdare!” [6]

 

Comentând versetele de mai sus, cărturarul clasic al exegezei coranice, Ibn Kathir, a explicat că Al-Khidr a fost cel căruia Dumnezeu i-a dat cunoștință despre aceste realități și El că nu i le-a dat lui Moise. Cu referire la declarația:

 

„Dar tu nu vei putea să ai răbdare cu mine”

 

Ibn Kathir scrie că acest lucru înseamnă,

 

„Nu vei putea să mă însoțesti când mă vei vedea făcând lucruri care încalcă legea voastră, pentru că eu am cunoștințe de la Allah, cunoștințe pe cale El nu ți le-a dat ție, și pentru că tu ai cunoștințe de la Allah pe care El nu mi le-a dat mie”. [7]

 

În esență, înțelepciunea și cunoștințele lui Dumnezeu sunt neîngrădite și complete, în timp ce noi, ca ființe umane, deținem numai particularitățile sale: cu alte cuvinte, înțelepciunea și cunoașterea noastra sunt limitate. Prin urmare, Ibn Kathir explică faptul că versetul:

 

„Cum ai putea tu să rabzi ceea ce nu cuprinzi tu cu știința?”

 

Înseamnă,

 

„Pentru că știu că mă veți denunța cu dreptate, dar am cunoștință de înțelepciunea lui Allah și de interesele ascunse pe care eu le văd, dar tu nu le poți vedea.” [8].

 

Perspectiva conform careia tot ceea ce se întâmplă este în conformitate cu înțelepciunea divină este responsabilizatoare și pozitivă. Deoarece înțelepciunea lui Dumnezeu nu contrazice alte aspecte ale naturii Sale, cum ar fi perfecțiunea și bunătatea Lui. De aceea, tot răul și suferința fac, în cele din urmă, parte a unui plan divin mai măreț. Acest lucru evocă răspunsuri psihologice pozitive din partea credincioșilor, pentru că, în cele din urmă, tot răul și suferința servesc unui scop atât înțelept cât și bun. Cărturarul clasic din secolul al XIV-lea Ibn Taymiyya rezumă acest punct, spunând:

 

„Dacă Dumnezeu – PreaÎnaltul – este Creatorul tuturor lucrurilor, El creează binele și răul din cauza scopului înțelept pe care El îl are; în virtutea căruia acțiunea Lui este bună și perfectă ”[9].

 

Dumnezeu nu ne-a oferit motive?

 

Un răspuns suficient la a doua presupunere este acela de a oferi un argument puternic pentru faptul că Dumnezeu are motive justificate pentru a permite suferința și răul în lume. Bogăția intelectuală a teologiei islamice ne oferă multe motive, dintre care unele includ:

 

• Scopul primordial al ființei umane nu este să se bucure de un sentiment tranzitoriu al fericirii, ci să realizeze o pace interioară profundă prin cunoașterea și adorarea exclusivă a lui Dumnezeu. Această împlinire a Scopului Divin va duce la binecuvântare și fericire veșnică. Dacă acesta este scopul nostru principal, alte aspecte ale experienței umane sunt secundare. Dumnezeu afirmă: „Eu nu i-am creat pe djinni și oameni decât pentru ca ei să Mă adore.” [10]
• După cum am menționat deja, Dumnezeu ne-a creat pentru a ne testa; o parte inevitabilă a acestui lucru este testarea prin suferință și rău. Coranul menționează: „Acela care a făcut moartea și viața, ca să vă încerce pe voi, [pentru a vedea] care dintre voi este mai bun întru faptă. Și El este Puternic [și] Iertător [Al-‘Aziz, Al-Ghafur].” [11].
• A intampina greutăți și suferință ne permite să realizăm și să cunoaștem atributele lui Dumnezeu, cum ar fi „Cel plin de Glorie” și „Vindecătorul”. De exemplu, fără durerea și suferința bolii, nu am fi apreciat atributul lui Dumnezeu de a fi „Vindecătorul”. Cunoașterea lui Dumnezeu este cel mai bun lucru și merită experiența suferinței sau a durerii – așa cum va însemna îndeplinirea scopului nostru primar.
• Suferința permite în al doilea rând binele. Binele de ordinul întâi reprezintă plăcerea și fericirea fizică și răul de ordinul întâi este durerea fizică și tristețea. Binele de ordinul doi este bunătatea superioară, cum ar fi curajul. Curajul este apreciat în prezența lașității.
• Dumnezeu ne-a dat liber arbitru, iar liberul arbitru include alegerea de a face fapte rele. Acest lucru explică răul personal, rău sau suferință comisă de o ființă umană. Se pot argumenta următoarele: de ce Dumnezeu nu ne dă alegerea de a face bine sau rău, dar întotdeauna se asigură că am ales bine?

 

Problema aici este că binele și răul și-ar pierde semnificația dacă Dumnezeu ar avea grijă ca noi sa alegem binele. Ia în considerare exemplul următor: dacă cineva îți pune la tâmplă un pistol încărcat și îți cere să faci donații. Evident, donezi, dar are acest lucru vreo valoare morala? Nu are.

 

Concluzie

 

O serie de răspunsuri la problema percepută a răului au fost discutate aici. În cele din urmă, absența oricărui rău sau suferință ar duce la perfecțiunea absolută, dar aceasta este un lucru rezervat numai Lui Dumnezeu. Viața de pe pământ nu poate fi niciodată un paradis fără limite: această stare poate fi câștigată numai de cei care trec testul acestei existențe lumești.

 

Referințe

[1] Relatat de Tirmidhi.

[2] Nobilul Coran 2:214

[3] Nobilul Coran 2:286

[4] Teologia Islamică  vs. Problema Răului, by Abdal Hakim Murad.

[5] Nobilul Coran 67:2

[6] Nobilul Coran 18:65-82

[7] Tafsir Ibn Kathir

[8] Ibid

[9] Minhaj As-Sunnah 3:142/2:25

[10] Nobilul Coran 51:56-57

[11] Nobilul Coran 67:2